Interviu Mircea Vasilescu: „S-a spus despre «Dilema» şi că ar fi revista fostei Securităţi“

Mircea Vasilescu, redactor-şef al săptămânalului, povesteşte cum în anii ’90 s-au ţesut scenarii conspiraţioniste despre revistă. „Dilema veche“ împlineşte 20 de ani de la înfiinţare

Săptămâna aceasta veţi putea citi pe adevarul.ro interviuri şi poveştile celor din redacţia „săptămânalului de tranziţie“ fondat de Andrei Pleşu.

Scriaţi într-un articol publicat de curând că Dilema a ieşit pe piaţă într-un moment în care era nevoie de dialog, când societatea era radical împărţită. Vă mai amintiţi câteva dintre primele reacţii la apariţia revistei, în anul 1993?

În toamna lui 1992 avuseseră loc alegeri, câştigate de FDSN, „bunicul“ actualului PSD. Spre deosebire de primele alegeri, cele din 1990 – când FSN câştigase la un scor zdrobitor – în 1992 opoziţia, Convenţia Democratică, dobândise un număr mai mare de locuri în Parlament. Scena politică era, aşadar, mai echilibrată. Atmosfera publică era însă otrăvită, erau două tabere ireductibile: „neocomuniştii“ şi „opoziţia democratică“.

Toată lumea spunea că vrea dialog, dar acuzaţiile, suspiciunile, opiniile „tari“ curgeau dintr-o parte în alta a baricadei, într-o societate încă traumatizată de deceniile comuniste şi de evenimentele tragice din decembrie 1989. În acel context a apărut Dilema. Domnul Augustin Buzura, preşedintele Fundaţiei Culturale Române, voia să publice o revistă săptămânală şi l-a invitat pe domnul Andrei Pleşu s-o conducă. Aşa că, în toamna lui 1992, ne-am adunat câţiva oameni şi am început să croim. Ideea domnului Pleşu a fost ca noua revistă să se păstreze în afara disputelor dintre tabere şi să ofere un spaţiu al dezbaterii – căci democraţia înseamnă dialog, negociere şi compromis, adică identificarea unei soluţii convenabile; deşi, din păcate, la noi „compromisul“ se confundă cu „compromiterea“.

„Programul“ revistei era, de fapt, destul de simplu: să aducem laolaltă oameni cu opinii diverse, pe teme culturale, sociale sau politice, şi să-i oferim cititorului posibilitatea de a-şi forma singur un punct de vedere. În alte ţări, aşa ceva e normal. În România anului 1993, Dilema părea o oaie rătăcită – căci presa era împărţită şi ea în două tabere militante: ori cu Guvernul, ori cu Opoziţia. Exista şi un ziar al Guvernului, Vocea României, care avea drept principală ocupaţie demascarea şi înfierarea Opoziţiei „trădătoare“. Aşa încât reacţiile au fost pe măsură. Mulţi nu pricepeau de care parte a baricadei suntem: Opoziţia credea că suntem o nouă revistă guvernamentală, pentru că eram finanţaţi din bani publici, Guvernul credea că suntem o redută „mascată“ a Opoziţiei, pentru că îndrăzneam să „înjurăm Guvernul pe banii Guvernului“. Am reprodus exact cuvintele unor înalţi reprezentanţi guvernamentali ai vremii. Puţini îşi puneau problema că, de fapt, se poate trăi şi în afara „taberelor“.

După lungi exerciţii în grup – inclusiv căutări febrile în DEX pentru a găsi cuvântul care să ne inspire –, la o întâlnire din decembrie 1992 – în ianuarie trebuia să fim pregătiţi să apărem –, domnul Pleşu a spus că „suntem în plină dilemă, nu găsim un nume care să ne convină“. Domnul Cosaşu a replicat: „atunci să-i zicem Dilema“. Şi aşa a rămas.

Domnul Radu Cosaşu povestea că numele „Dilema“ a fost ales într-o dimineaţă dinaintea Crăciunului. Cum s-a întâmplat?

Într-o ţară cu mii de ziare şi reviste, era greu să găseşti un nume nou pentru o gazetă. După lungi exerciţii în grup – inclusiv căutări febrile în DEX pentru a găsi cuvântul care să ne inspire –, la o întâlnire din decembrie 1992 – în ianuarie trebuia să fim pregătiţi să apărem –, domnul Pleşu a spus că „suntem în plină dilemă, nu găsim un nume care să ne convină“. Domnul Cosaşu a replicat: „atunci să-i zicem Dilema“. Şi aşa a rămas.

Numele ne-a adus şi el nişte răstălmăciri: s-a spus că, dacă suntem dilematici, înseamnă că n-avem opţiuni, suntem veşnic nelămuriţi, cultivăm stilul „bleg“ într-o societate în care ţipetele şi atitudinea radicală aveau –şi au şi astăzi –succes. A trebuit să explicăm de mai multe ori că a invita la reflecţie, la argumentare şi la un ton relaxat nu însemna lipsă de opinie ori de atitudine, ci doar un stil de a construi o dezbatere substanţială.

Au fost oameni care şi-au dorit, la începutul anilor ‘90, să facă parte din colectivul redacţional şi pe care i-aţi refuzat? Vă întreb şi pentru că era o publicaţie de ţinută şi mă gândesc că inclusiv politcienii erau dornici să apară...

Au fost câţiva, dar nu despre refuz era vorba, ci de nepotrivire: şi-au dat seama singuri că stilul militant şi bătăios pe care îl voiau nu-şi are locul în Dilema. În plus, noi am încercat să facem o revistă culturală în care să tratăm ideea de cultură altfel decât o făceau alţii: nu cu eseuri ample şi complicate, nu cu interminabile certuri „de bucătărie“ între oamenii de cultură care îşi disputau întâietatea şi gloria momentului. Voiam să scriem scurt, clar şi la obiect despre cultura vie, despre temele care ni se păreau importante pentru public, nu pentru grupările culturale. Şi, mai ales, să abordăm dintr-o perspectivă culturală şi societatea, şi politica. Aşa încât nu i-am ocolit pe politicieni  – nici ei pe noi –, dar ne-am străduit să-i facem să discute altfel, mai cu miez...

Redactor-şef a fost, la început, Elena Ştefoi, poetă a „generaţiei ’80“, care după 1989 a devenit comentatoare a actualităţii politice, iar mai târziu a intrat în diplomaţie. Ea a fost cea care a deschis revista către sfera politicii, deşi unii se aşteptau să fie „exclusiv“ o gazetă culturală; la un moment dat, când s-au stabilit nu mai ştiu ce înlesniri fiscale pentru presa culturală, cineva de la ministerul de Finanţe a decis că Dilema nu e revistă de cultură, căci „scrie despre politică“, şi nu ni s-au acordat înlesnirile.... Îmi amintesc, de pildă, că atunci am început să organizăm „Divanul Dilemei“ – o dezbatere la care invitam oameni politici şi intelectuali din tabere opuse pentru a discuta o temă comună. La început, ne-a fost foarte greu, căci nu prea voiau să stea de vorbă unii cu alţii, replica frecventă fiind „eu cu X nu am ce discuta“...

La un moment dat, când s-au stabilit nu mai ştiu ce înlesniri fiscale pentru presa culturală, cineva de la ministerul de Finanţe a decis că Dilema nu e revistă de cultură, căci „scrie despre politică“, şi nu ni s-au acordat înlesnirile.... Îmi amintesc, de pildă, că atunci am început să organizăm „Divanul Dilemei“ – o dezbatere la care invitam oameni politici şi intelectuali din tabere opuse pentru a discuta o temă comună. La început, ne-a fost foarte greu, căci nu prea voiau să stea de vorbă unii cu alţii, replica frecventă fiind „eu cu X nu am ce discuta“...

Care aţi spune că este reţeta longevităţii revistei, există una?

Nu cred că este vorba despre o reţetă. E mai degrabă un spirit construit în jurul felului în care directorul nostru fondator, domnul Andrei Pleşu, a „văzut“ revista. Şi este vorba despre o echipă formată din oameni excepţionali care au ştiut să păstreze acest spirit. Exerciţiul de dialog pe care îl propuneam publicului era experimentat în primul rând în redacţie: oameni diferiţi, cu idei politice ori culturale diferite, au acceptat să-şi pună la un loc creativitatea şi inteligenţa, să-şi tolereze diferenţele, vanităţile, toanele ori micile „radicalităţi“.

Nu suntem o redacţie tipică, „ierarhică“; suntem un fel de comunitate în care fiecare îşi asumă clar răspunderile, dar ne completăm unii pe ceilalţi. Evident, avem rutine şi „proceduri“ care funcţionează foarte bine. Dar dincolo de asta, redacţia e o sumă de individualităţi puternice şi „multifuncţionale“: colegii mei scriu cărţi de proză, poezie sau eseuri, fac filme documentare, emisiuni la radio şi TV, participă la tot felul de proiecte culturale ori sociale şi altele. E important pentru spiritul revistei ca ei să-şi ducă mai departe şi asemenea proiecte, căci o gazetă ca aceasta nu se poate face cu „funcţionari”, cu redactori disciplinaţi care „îşi fac norma“, ci cu oameni care îşi cultivă creativitatea în toate felurile posibile.

Exerciţiul de dialog pe care îl propuneam publicului era experimentat în primul rând în redacţie: oameni diferiţi, cu idei politice ori culturale diferite, au acceptat să-şi pună la un loc creativitatea şi inteligenţa, să-şi tolereze diferenţele, vanităţile, toanele ori micile „radicalităţi“. Nu suntem o redacţie tipică, „ierarhică“; suntem un fel de comunitate în care fiecare îşi asumă clar răspunderile, dar ne completăm unii pe ceilalţi.

Pe o piaţă a ziarelor precum cea nouăzecistă, când tirajele erau fabuloase, dar şi derapajele şi tendinţele extremiste sau afilierile politice erau mari, ce v-a ajutat să vă menţineţi echilibrul, echidistanţa?

Mai multe. Cultivarea unui ton relaxat, de pildă – care ne ajuta să luăm distanţă de militantismele vremii. Bineînţeles, umorul. Şi, nu în ultimul rând, investigarea plină de curiozitate intelectuală a diversităţii care ne înconjoară. Când majoritatea era concentrată pe bătăliile politice – ca şi azi –, noi încercam să găsim voci şi chipuri interesante dincolo de protagoniştii momentului.

În baza de date a revistei sunt vreo mie cinci sute de oameni care au scris măcar o dată la noi – de la vedete TV la elevi de liceu, de la intelectuali consacraţi la studenţi, de la miniştri la „simpli cititori“. Căci avem obiceiul de a publica multe dintre scrisorile cititorilor care, vorba lui Radu Cosaşu, „uneori sunt mai bune ca articolele noastre“. Am avut, de-a lungul timpului, interviuri substanţiale cu personalităţi publice, dar şi cu o poştăriţă, un croitor, o coafeză sau o soţie de bulibaşă. Ne-am străduit să nu ne lăsăm duşi de fandacsiile şi ipohondriile politice ale momentului.

Am avut, de-a lungul timpului, interviuri substanţiale cu personalităţi publice, dar şi cu o poştăriţă, un croitor, o coafeză sau o soţie de bulibaşă. Ne-am străduit să nu ne lăsăm duşi de fandacsiile şi ipohondriile politice ale momentului.

Era şi o vreme a marilor suspiciuni. Despre „Dilema“ au existat teorii conspiraţioniste?

Bineînţeles. S-a spus despre noi cam tot ce se putea bănui: că suntem o revistă a fostei Securităţi, că suntem o redută a Opoziţiei – „trădătoare“! –, care mănâncă banii Guvernului, că suntem plătiţi de CIA, de Mossad, de iudeo-masoneria mondială... Nu doar s-a spus, s-a şi scris: toate acestea se găsesc prin presa vremii. Ce-ar mai fi de adăugat?...

S-a spus despre noi cam tot ce se putea bănui: că suntem o revistă a fostei Securităţi, că suntem o redută a Opoziţiei – „trădătoare“! – care mănâncă banii Guvernului, că suntem plătiţi de CIA, de Mossad, de iudeo-masoneria mondială... Nu doar s-a spus, s-a şi scris: toate acestea se găsesc prin presa vremii. Ce-ar mai fi de adăugat?

Care sunt  unele dintre cele mai puternice momente alături de redacţia „Dilema“ pe care le păstraţi?

Aş putea să povestesc o mulţime de lucruri, căci noi am cultivat sistematic buna dispoziţie, umorul şi (auto)ironia în redacţie, am avut controverse teribile pe tot felul de teme – cum spuneam, suntem oameni diferiţi –, ne-am „certat“ creativ în toate felurile. Şedinţele noastre, în primul rând şedinţa „mare“ săptămânală, care are loc nesmintit vinerea la ora 11 de mulţi ani, nu sunt „strict tehnice“, ci colocviale şi creative, aşa că uneori se lungesc...

Alex. Leo Şerban spunea, odată, că ar fi fost bine ca şedinţele să fie filmate cu o cameră ascunsă... În anii de început, când domnul Pleşu venea săptămânal la şedinţe şi la celelalte activităţi  – a încetat să facă asta când a devenit ministru de Externe, pe urmă a revenit –, îşi aducea articolele scrise de mână. Notă pentru tinerii „conectaţi“: vorbim de 1993, când computerele erau o raritate, iar singura piesă tehnologică a redacţiei era o maşină de scris veche. Înainte de a le da la dactilografiat –  la Vali“, adică Vali Andrei, care bătea la maşină cu o viteză uluitoare şi nu greşea nimic –, ni le citea cu glas tare, ca la un fel de cenaclu ad-hoc. Era momentul cel mai aşteptat al „şedinţelor“.

Şi mai erau micile ritualuri generatoare de seninătate, „fleacurile“ care ne făceau să ne simţim bine împreună. De pildă, Zigu Ornea – un mare cărturar, care a scris câteva cărţi fundamentale pentru istoria culturii române moderne –, când cineva îl întreba „ce mai faceţi?“ răspundea invariabil: „facem ce ştim: cetim şi scriem“. Tita Chiper – care a făcut cele mai bune interviuri din presa românească de după 1989 – îşi lua întotdeauna „la revedere“ cu formula „vă dorim tandreţe şi desăvârşire“. Magdalena Boiangiu – care, cu înţelepciune şi răbdare, ne-a învăţat pe toţi cum se construieşte o gazetă – avea o replică încurajatoare de câte ori cineva se plângea că n-are inspiraţie ori că „nu-i iese bine articolul“, şi o rostea mereu zâmbind cu subînţeles: „noi nu trebuie să dăm capodopere, trebuie să dăm nişte texte care să reziste o săptămână, căci săptămâna viitoare oricum vom scrie altele; şi să sperăm că cititorii le vor uita pe cele proaste“. Din păcate, aceşti oameni extraordinari nu mai sunt printre noi.

Aveţi un dosar preferat dintre cele pe care „Dilema“ le-a propus de-a lungul timpului?

Mi se pare importantă pentru spiritul revistei seria de „cazuri“ pe care am realizat-o în anii ’90. În ele era vorba despre personalităţi controversate sau a căror prezenţă în conştiinţa publică era „dezechilibrată“. Într-o vreme când mareşalul Ion Antonescu era adulat – i se făceau statui în oraşele ţării –, iar despre Holocaustul din România nu prea se discuta, Dilema a făcut dosarul cu tema „Cazul Ion Antonescu“, în care erau puse în discuţie şi faptele sale lipsite de glorie. Am făcut dosare şi despre câţiva politicieni interbelici care, în opinia publică de atunci, erau fie admiraţi, fie negaţi radical, în funcţie de tabăra politică, precum Iuliu Maniu, Argetoianu ori Tătărăscu. Sau „Cazul Carol al II-lea”. Sau „Cazul Constantin Noica“ – dosar coordonat chiar de domnul Pleşu. Tot aşa, într-o vreme în care discuţia despre minorităţile naţionale era aprinsă şi se credea că dacă vom pune la intrarea în localităţi plăcuţe scrise în maghiară vom pierde Ardealul, am făcut dosare despre cum sunt percepuţi de către majoritate „ei“ – evreii, maghiarii, ţiganii, germanii.

Am însă o nostalgie aparte când îmi amintesc de dosarele aparent „frivole“ realizate de Alex Leo Şerban despre plictiseală, lene, nesimţire, bunătate, răutate şi alte asemenea „categorii general-umane“ pe care numai Leo le putea trata serios şi jucăuş în acelaşi timp. Sau cele două dosare cu tema „înjurătura la români“. Sau, în fine, din vremuri mai noi, dosarul despre WC-uri – o temă cât se poate de culturală, după părerea mea. De la asemenea teme am căpătat acuzaţia că am fi „frivoli“: „cum să se ocupe o revistă culturală de aşa ceva?“. Nu suntem frivoli, suntem normali.

Alex. Leo Şerban spunea, odată, că ar fi fost bine ca şedinţele să fie filmate cu o cameră ascunsă... În anii de început, când domnul Pleşu venea săptămânal la şedinţe şi la celelalte activităţi  – a încetat să facă asta când a devenit ministru de Externe, pe urmă a revenit –, îşi aducea articolele scrise de mână. Notă pentru tinerii „conectaţi“: vorbim de 1993, când computerele erau o raritate, iar singura piesă tehnologică a redacţiei era o maşină de scris veche. Înainte de a le da la dactilografiat –  la Vali“, adică Vali Andrei, care bătea la maşină cu o viteză uluitoare şi nu greşea nimic –, ni le citea cu glas tare, ca la un fel de cenaclu ad-hoc. Era momentul cel mai aşteptat al „şedinţelor“.

Există ceva ce aţi învăţat – despre presă, despre dezbatere în România – în anii în care aţi lucrat la „Dilema“, ceva la care nu v-aţi fi gândit, altfel?

Totul. Sigur, am învăţat multe din cărţi şi studii, unele dintre ele foarte complicate şi simandicoase, despre „sistemul media“. Dar eu sunt la Dilema din 1993 şi în acest răstimp am scris foarte puţin la alte publicaţii. Aşa că, practic vorbind, am învăţat totul la Dilema şi învăţ în continuare de la colegii mei mai tineri – am rămas cel mai „bătrân” din redacţie –, care au deprins foarte bine spiritul revistei, dar au un alt mod de a îl aplica, văd altfel poate mai bine viitorul.

Anul 2004 a marcat o schimbare. „Dilema“ s-a transformat în „Dilema  veche“ şi a început să fie editată în regim privat. O decizie impusă presiunile politice ale momentului. Ne-aţi putea povesti cum s-a întâmplat?

Povestea în întregul ei se află în primul număr din Dilema veche, din 16 ianuarie 2004. Pe scurt, editorul nostru de atunci – Fundaţia Culturală Română, care tocmai se transforma în Institutul Cultural Român – era tot mai prins în chingile politice ale momentului şi începuserăm să primim „indicaţii“: ce subiecte să abordăm, ce subiecte să evităm, ba chiar la ce colaboratori ori redactori ar trebui să renunţăm, pentru că „înjurau Guvernul“. Aşa că am plecat toţi. Din păcate, n-a putut fi o despărţire amiabilă – domnul Augustin Buzura s-a opus.

Ne-a salvat Mircea Dinescu, care ne-a „improvizat“ repede un sediu şi nişte minimale condiţii de lucru, bucuros că poate duce mai departe spiritul revistei. Fundaţia Culturală Română a rămas cu marca înregistrată Dilema, noi ne-am luat numele Dilema veche – în ciuda sfaturilor insistente ale unor specialişti în marketing, care ne-au zis că, dacă lansezi un „produs nou“, nu trebuie în nici un caz să foloseşti cuvântul „vechi“, căci „piaţa“ te va respinge. Uite că nu ne-a respins. Ba am creat şi o „modă“: astăzi mai există Ziua veche, Opinia veche...

Ulterior, se ştie ce s-a întâmplat: ne-a preluat domnul Dinu Patriciu, care mai târziu a integrat Dilema veche în trustul Adevărul. Dar plecarea noastră de la FCR, în decembrie 2003, a ajuns atunci în raportul Freedom House despre libertatea presei în lume, ca exemplu de echipă care îşi părăseşte publisher-ul din cauza unor intervenţii în politica editorială. S-ar părea că, în orice formă de funcţionare – la stat sau la privat – spiritul Dilemei iese învingător.

La 20 de ani de la înfiinţare, revista e din ce în ce mai apropiată de noile tehnologii. Şi domnul Andrei Pleşu, şi dumneavoastră aveţi bloguri pe adevarul.ro, iar Dilema veche are nu doar site, ci şi pagină de Facebook.  A fost o transformare pe care o intuiaţi?

Dilema există online din 1995, când în toată lumea nu erau mai mult de 1000 de publicaţii care aveau şi pagină web, datorită domnului profesor Vlad Ţepelea şi firmei sale de atunci, Algoritma, care ne-a „ţinut“ online şi ne-a făcut primul site. Se cheamă, aşadar, că noile tehnologii ne sunt familiare de ceva timp... Deşi motto-ul revistei e „Sunt vechi, domnule!“ – din Caragiale, desigur, căruia îi redacţie îi spunem simplu, „Patronul“ –, suntem adaptabili.

Fără să renunţăm la varianta tipărită, suntem acum în plin proces de integrare a versiunii online, unde apar şi alte lucruri decât în cea tipărită – articole exclusiv web, galerii foto, videoblog, cu social media. Am mai vrea să facem şi altele pe dilemaveche.ro – e-books, mai mult material audio, webdocumentaries şi altele. Avem resurse umane şi idei, ne-ar mai trebui niscaiva parale. Şi răbdare, desigur. Să fim realişti: publicul tânăr – foarte numeros în „bazinul“ de cititori dilematici – e permanent conectat şi nu prea mai face drumul până la chioşcul de ziare. Aşa că revista merge – ca întodeauna – după public...

Retrospectiv, ce s-a păstrat din vorba de la început, de la lansarea „Dilemei“, spusă de domnul Cosaşu – „O revistă se face dansând“?

Totul. Între timp, am învăţat să şi cântăm...