MaRó sau cum să rîzi de obsesiile naţionale

Tîrgu-Mureşul e, teatral, un oraş unic (sau aproape) în România. E un oraş-oraş, o comunitate, adică, nu o adunare de navetişti care beneficiază de servicii publice (aşa cum pare Bucureştiul), dar e etnic mix, deci comunitatea urbană e intersecţia celor două comunităţi etnice, şi totuşi nu are aerul de non-comunicare de la Cluj.

E mai mic decît Clujul, dar are mult teatru – inclusiv o universitate de arte bilingvă – pentru dimensiunile lui. Şi nicăieri altundeva – mai ales acolo unde există mai multe spaţii de spectacol şi mai multe limbi – n-am avut impresia unei solidarităţi de breaslă printre oamenii de teatru. Măcar pentru faptul că-şi văd unii altora spectacolele şi nu se tem să vorbească laudativ despre ele.

Aşa – fiindcă, în unica zi pe care-o petreceam la Mureş, toţi prietenii mei, actori, regizori sau critici, vorbeau despre asta – am ajuns să văd una dintre cele mai haioase producţii cel puţin de anul acesta – MaRó (de la „maghiari şi români“), un fel de revistă, pe texte scrise de Csaba Székely şi în regia lui Andi Gherghe, parte a proiectului de dialog intercultural al Yorick Studio, pe tema obsesiilor naţional-identitare ale ungurilor şi românilor şi a relaţiile dintre cele două etnii. Csaba Székely e de departe un dramaturg incredibil de talentat şi cu un simţ nebun al umorului, adeseori macabru şi mereu dispus la autoderiziune (e adevărat că toate piesele pe care i le cunosc, cele din „Trilogia minelor“ – Apă de mină se joacă acum la Teatrul Act din Bucureşti –, tratează subiecte identitare), iar MaRó e o cascadă de umor şi rîs cu lacrimi (în ciuda cel puţin a unui moment uşor macabru, implicînd un ştreang…), o probă de comedie autentică.

Din 2011 (de la 20/20 al Gianinei Cărbunariu, o coproducţie a deja pomenitului Yorick Studio cu dramAcum) încoace, tema relaţiilor interetnice revine, se pare, constant în teatrul de la Tîrgu-Mureş (anul trecut, Teatrul Naţional a produs Double Bind, coscris şi coregizat de Alina Nelega şi Réka Kincses, cu actori de la ambele companii, maghiară şi română, ale Teatrului), însă aceasta e prima abordare cu adevărat ireverenţioasă şi în notă comică a unor subiecte precum activismul pro-autonomie (pe care, avînd în vedere componenta identitară a acestor demersuri artistice şi sensibilitatea temei, autorii români nu le pot în mod cert aborda în aceeaşi cheie), dar şi corupţia politică ce anulează diferenţele etnice, rolul şcolii şi al manualelor în exacerbarea naţionalismelor sau solidaritatea româno-maghiară cînd vine vorba despre romi.

Spectacolul de acum are şi el distribuţie bilingvă – Raisa Ané, Botond Farkas Benedek, Csaba Ciugulitu (care, actor la compania de limbă română a Naţionalului, e în situaţia de a alterna taberele, cea română cu cea maghiară), Piroska Fodor, Imelda Hajdu, Ştefan Mura şi István Nagy – şi e construit într-o cheie realistă, de comic de limbaj şi de situaţie (mai ales), în jocul antrenant şi echilibrat al actorilor văzîndu-se uneori, mi s-a părut, experienţa din spectacole de improvizaţie.

E foarte greu să scrii despre MaRó, fiindcă spectacolul trăieşte din „poante“ de un umor nebun (şi cinic), a căror devoalare n-ar face decît să strice plăcerea viitorilor privitori. Şi-n acelaşi timp, pentru că multe dintre scene fac, chiar doar repovestite, nişte bancuri memorabile, e foarte greu să te abţii din a le spune…

Întregul decor e reprezentat de nişte cuburi de lemn, cel mai mare servind drept masă, celelalte putînd deveni scaune prin adăugarea unor spătare, pirogravate în aşa fel încît să reproducă portretele lui Ştefan cel Mare, Brâncoveanu şi Caragiale, respectiv Kossuth, Petöfi şi Mátiás Király (cunoscut şi sub numele de Matei Corvin…). „Rama“ spectacolului e reprezentată de o animaţie (realizată impecabil la un studio local), cu doi unguri, morţi în moduri stupide (invariabil fiind amestecat şi un român în respectivele decese), care ajung la porţile Raiului şi, tot plictisindu-se, îşi spun, cum ar veni, diverse poveşti. Poveşti în număr de zece, de dimensiuni şi complexitate diferite (cel puţin una, cu românul venit acasă la părinţii iubitei unguroaice, aminteşte de universul rural din „Trilogia minelor“), absolut toate bazîndu-se pe o „răsturnare de situaţie“ finală. (Nu mă pot abţine: să auzi un ungur cu conştiinţă naţională pierzîndu-şi brusc orice accent şi începînd să cînte din toţi bojocii „Avram Iancu sîntem toţi“, care niciodată n-a sunat mai absurd, în aşa situaţie nu poate decît să te umfle un rîs cosmic). Însă comicul e oricum pervaziv şi înăuntrul scenelor, chiar şi dacă ar fi pentru că reabilitează vorbirea dialectală, cu diferite accente, pe scenă (pentru două culturi teatrale obsedate, ambele, de puritatea limbii literare în teatru, vorbitul „stricat“ care nu trimite la stereotipuri socio-etno-rasiale şi nu decredibilizează personajul e ceva încă rar). Scenele sînt separate de momente de „muzică şi dans“ („dansul“ reprezentînd, de fapt, fluturări ale steagurilor românesc şi unguresc ce „străjuiesc“ pe cele două laturi ale spaţiului de joc), muzica fiind felurite „şlagăre“ mai mult sau mai puţin naţionalist-penibile (inclusiv o parodie manelistă la Doamne, ocroteşte-i pe români, care circulă de cîţiva ani pe nişte forumuri obscure).

Într-un fel, afirmaţia pe care am auzit-o, că Csaba Székely e un autor necunoscut în România, în ciuda premiilor lui internaţionale, e adevărată din perspectiva faptului că, în teatru, doar Bucureştiul contează (pînă la Apă de mină, celelalte două piese din trilogie, Flori de mină şi Orbi de mină, au fost jucate – şi, din cîte ştiu, încă se joacă – la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, existînd şi participări la Festivalul Naţional de Teatru). Dacă, însă, auziţi că se joacă MaRó (da, ştiu, titlul nu e o capodoperă de marketing...), fie şi altundeva decît la Bucureşti, nu-l rataţi. E cu rîs cu lacrimi despre noi înşine.