INTERVIURILE FNT. Actriţa Dorina Lazăr, invitată la Adevărul LIVE: „Sunt cea mai veche mobilă din Teatrul Odeon“

Actriţa Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, care este anul acesta gazdă a mai multor spectacole invitate în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, a venit în studioul Adevărul Live, într-o discuţie deschisă despre teatrul românesc şi cultura aflată în impas.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul LIVE

Actriţă de teatru şi film, Dorina Lazăr s-a născut pe 7 noiembrie 1940, în Hunedoara. De la mama sa, actriţă la Teatrul Bulandra, a moştenit talentul. În 1961, Dorina Lazar a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie, la clasa profesorului Ion Finteşteanu. A fost repartizată la Teatrul Regional Bucureşti, unde a rămas până în 1969. Acolo a interpretat, printre altele, roluri precum Erinie din „Muştele“ şi Coana Tarsiţa din „Iaşii-n CarnavaL“.

În 1969 a debutat pe scena Teatrului Giuleşti, azi Odeon, unde din 1996 – 2002 a fost director artistic. Din 2003, este aleasă director.

Filmografia cuprinde producţii ca „Modigliani “,  „Saint Ange“,  „Amen “,  „Balanţa “,  „Crucea de piatră “, dar şi celebra peliculă „Angela merge mai departe" (1982). În 1979 a obţinut premiul Leul de bronz, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Arezzo,  pentru spectacolul „Năpasta". Ulterior, în 1982, a fost distinsă cu premiul Cea mai bună actriţă de film, din partea Asociaţiei Cineaştilor din România, pentru rolul din „Angela merge mai departe".

Ce părere aveţi despre Festivalul Naţional de Teatru?
Dorina Lazăr: Am programul întregului festival şi este grozav, e atât de bogat şi atât de diferit. Dansul şi-a găsit un rol extrem de important la festival, dovadă că noi, la teatrul Odeon,  nu ne-am înşelat când de atâţia ani am cultivat dansul.

Sunteţi o directoare dură?
Pe mine mă întrebaţi ? Mie mi se pare că sunt foarte blândă, dar poate ceilalţi nu au aceaşi părere despre mine. Sunt poate prea caţă. Am acest handicap de actriţă: că şi ca directoare sunt foarte ascultătoare de regizori. Pesemne că ceva în mine nu poate să treacă peste cuvântul celui care decide pe scenă. Şi dacă cineva ţine cu tot dinadinsul să-l aibă pe cutărel în scenă, cedez ce Dumnezeu să fac.

Cum s-a ajuns la o asemenea formulă de spectacol, la „Kafka. 5 vise“?
Înainte se întâmpla ca directorul de teatru să aibă textele şi solicită regizorului  să pună în scenă anumite piese. Nu am avut această politică. De obicei regizorul a venit cu propunerile lor. Şi relaţia mea cu Dragoş Galgoţiu a fost una ascendentă, cred şi cred că şi spectacolele lui au urmat un trend ascendent. Sunt spectacole extrem de complexe şi pe mine mă bucură că, dincolo de filosofia pe care o pune în scenă, foloseşte toată trupa. Este foarte important ca oamenii să joace. Nimic nu-i mai plăcut sau mai important pentru un actor decât să se găsească pe scenă.

La Teatrul Odeon sunt şi regizori seniori, şi regizori foarte tineri. Deşi viziunile şi generaţile sunt diferite, există o imagine foarte bine conturată a Teatrului Odeon.
Da. S-a ajuns la o anume soliditate din cauza unei coerenţe şi a unei persevernţe în anumite căi ale dezvoltării artistice a teatrului şi a trupei. Ceea ce era atunci când eu eram director artistic şi Alexandru Dabijea director general se dezvoltă şi acuma. Noi încă ne sfătuim. Atunci tot ce vine, vine să dezvolte ce s-a pus la cale acum 20 de ani.

Aţi avut un control de la Primărie anul trecut, ce s-a întâmplat?
N-a mai venit controlul. (...)  Mie mi se pare normal să vină un control, eu sunt bucuroasă atunci când vine Curtea de Conturi, e foarte bine că se fac controale pentru că greşeli se pot  face oricând.

Destinul teatrului Odeon a fost destul de tulbure?
Sunt lucruri care sunt diurne, se pot întâmpla în fiecare zi. În sala Giuleşti e bine că funcţionează un teatru, decât să piară prin nefolosire... Important este faptul că Teatrul Odeon beneficiază în momentul de faţă de un colectiv de 150 de oameni care ţine la ceea ce se cheamă Teatrul Odeon. Adică e foarte important faptul că tu aparţii unei instituţii care are o faimă şi un nume câştigat cu greu. Tupa noastră a fost plecată la Madrid la un festival, un colectiv de 35 de oameni, şoferi, actori, şi au lăsat o impresie foarte bună. Acesta e cel mai important lucru, să aparţii de un loc de care să fii mândru.

Mai aveţi nevoie de oameni?
Totdeauna mai ai nevoie de oameni.

Cu doamna Firea v-aţi întâlnit până acum?
Eu sunt culpabilă faţă de doamna Firea în general pentru că dânsa ne-a convocat de două ori şi eu am avut nişte probleme personale şi nu am putut să vin în Bucureşti. Cu siguranţă că o să ne vedem. Eu primăriei nu am ce să-i reproşez.(...) Deşi colegii mei mai în vârstă m-au bombănit că i-am scos la pensie ei nu au dispărut din viaţa teatrului Odeon. Pe lista mea de actori sunt actorii angajaţi şi în josul pagini sunt actorii mei pensionaţi. Eu sunt fericită să fie chemaţi. Eu sunt foarte mândră de trupa de tineri pe care o are teatrul acuma, ştiu să cânte, ştiu să danseze. Sunt buni, sunt dedicaţi. (...) Au fost încercaţi în diverse proiecte, în deplasări. Omul se cunoaşte la drum, aşa cum este el. Şi cât este de grijiuliu cu sine, cât e de zgârcit, cât e de darnic.

Ce proiecte de viitor aveţi?
Vom avea la Sala Studio o versiune a lui Cehov, a „Pescăruşului“ şi Sânziana Stoican care va pune în toamnă „Constructorul Solness“, de Ibsen. Sunt foarte bucuroasă să anunţ că la sfârşitul lunii la teatrul Odeon se va sărbători Teatrul Giuleşti-Odeon, 70 de ani de Giuleşti-Odeon. Va fi alcătuit un film. Ştiţi cum, lacrimile mi-au dat când am văzut oamenii filmaţi, pentru că sunt oameni cu care ai trăit. Eu sunt cea mai veche mobilă din teatrul Giuleşti Odeon, în 1969 am intrat. Era la montaj acolo un domn, nici părinţii lui nu erau căsătoriţi în ziua în care am intrat în teatru. Atâtea feţe cunoscute, atâţia actori mari care au trecut pe acolo. S-a scris o carte despre drumul teatrului Giuleşti Odeon. Mi-e şi frică de seara aceea, o aştept cu nerăbdare.