FOTO „Billy mincinosul”: Un izbutit lifting teatral
0
Cândva, prin anii 60 ai secolului trecut, „Billy mincinosul” a fost un titlu în mare vogă. Mai întâi ca nume de film, ieşit pe ecrane în 1963, regizat de John Schlesinger, avându-i în rolurile principale pe regizor, dar şi pe Julie Christie.
Era o perioadă în care regimul comunist din România se hotărâse să nu mai fie atât de câinos cu poporul precum fusese în deceniul anterior, să încerce să îl cucerească cu un pic de parfum de Occident şi de Americă, aşa că pelicula a ajuns relativ repede şi pe ecranele noastre.
Şi mai era o vreme în care cu o promptitudine uluitoare piesele în vogă deveneau scenarii de film, iar scenariile de film ajungeau piese de teatru.
Habar nu am dacă Billy mincinosul, piesa scrisă de Keith Waterhouse şi Willis Hall, s-a jucat ori nu s-a jucat mai întâi pe Broadway, acolo unde cu siguranţă i-ar fi fost locul. Ştiu însă cât se poate de sigur că prima reprezentare a textului pe o scenă bucureşteană, dacă nu cumva chiar românească, s-a produs în iulie 1965, dar nu la un teatru din centrul Bucureştiului, ci la un teatru de cartier. Nu, nu pot să jur că această lansare la apă s-a petrecut chiar pe scena respectivei instituţii, adică Teatrul Muncitoresc C. F. R., viitorul Teatru “Giuleşti”, cu sediul în cartierul omonim. Şi aceasta fiindcă la vremea premierei, semnată regizoral de regretatul Mihai Dimiu, cu decorurile create de Sanda Muşatescu şi costumele Eugeniei Bassa Crâşmaru şi cu Corneliu Dumitraş, Nelly Nicolau-Ştefănescu, Corado Negreanu, Alexandra Ianu-Pascu, Athena Demetriad, Violeta Andrei, Traian Stănescu şi Mariana Mihuţ în distribuţie, Teatrul Muncitoresc CFR îşi ducea existenţa “sub semnul vieţii nomade” sau “într-un turneu fără sfârşit”, după cum se scria într-o cronică apărută îi decembrie 1965 în revista Teatrul, cronică semnată doar cu iniţialele I.P. (probabil Ileana Popovici), deoarece clădirea era în renovare.
Probabil că piesa, veselă, simpatică, cu umor, cu oarece morală optimistă în ea, a mai fost montată şi prin alte părţi. Nu se poate să fi fost altfel fiindcă textul oferă remarcabile partituri actoriceşti pentru interpreţi de felurite vârste. Istoriseşte o poveste despre un tânăr cam neconformist, tânăr pe nume Billy, care ar trebui să fie serios, să fie pe placul unei familii altminteri cam într-o ureche, cu o bunică mereu cantonată în ceea ce a fost “pe vremea ei”, cu o mamă cochetă întârziată şi cu un tată conţopist, veşnic nemulţumit de toţi şi de toate. Numai că Billy nu e pe placul nimănui. Nici pe acela al familiei, nici pe acela al patronului de la firma de pompe funebre unde lucrează ori se face că lucrează, nici pe cel al logodnicelor, două sau trei la număr. Şi aceasta pentru că Billy minte pe toată lumea. Minte, însă el pretinde că face cu totul altceva. El zice că visează. Şi o face deoarece în copilărie a fost neglijat de ai săi, iar acum îşi ia revanşa aşa că la vârsta primei maturităţi ar dori să ajungă scenarist de filme şi nicidecum registrator de cadavre. Ceea ce se va şi întâmpla nu azi, nu mâine, ci poimâine. Într-un poimâine deloc iluzoriu, un poimâine pe care visele şi tenacitatea ascunsă a tânărului, o tenacitate şi ea neînţeleasă de familie, chiar l-a făcut posibil.
Mai apoi, piesa a fost uitată. A regăsit-o şi a cosmetizat-o, ba chiar a supus-o unui temeinic lifting, Antonella Cornici. Aud că montarea de la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara ar fi o recidivă, că regizoarea ar mai fi înscenat textul şi la Iaşi, dar că versiunea de acum ar fi mai izbutită. Nu pot să confirm justeţea comparaţiei. Pot doar să depun mărturie că spectacolul de acum e viu, agreabil, chiar încântător. A fost gândit sub formula unui cabaret, a unui show de televiziune (decorurile şi costumele semnate de Fehervári Zsolt, respectiv de Alina Lăţan sunt în consecinţă şi cu sclipiciul necesar), cu o muzică excelentă compusă de Bobo Burlăcianu. O cântă interpreţii, în special Cătălin Ursu şi Ion Rizea, dar şi ceilalţi în grand finale, nu fără cusur, dar cu multă dăruire, cu foc şi cu coregrafia aferentă creată de Andrea Gavriliu. (Cătălin Ursu în „Billy mincinosul” FOTO Adrian Piclisan)
Ana Maria Cojocaru şi Cătălin Ursu în „Billy mincinosul” FOTO Adrian Piclisan
Antonella Cornici a impus un ritm îndrăcit spectacolului, ritm endiablé, cum spun francezii, şi pe care întreaga distribuţie şi l-a asumat necondiţionat. Greul pământului, cum se zice, e pe umerii lui Cătălin Ursu care, cu siguranţă, a mâncat jăratec înainte de ora premierei aşa că are farmec, e şotios, se dă şi de trei peste cap ca rolul să îi iasă aşa cum trebuie. Şi îi iese, deşi sunt momente când nu se înţelege ceea ce spune ori îi mai scapă reminiscenţe subdialectale bănăţene, aşa cum le scapă, de altminteri, şi celorlaltor componenţi ai distribuţiei. Ion Rizea în Geoffrey Fisher a fost “avansat” la rolul de tată. Un altfel de tată decât cel din Boala familiei M. E o schimbare de emploi, o schimbare de stil binefăcătoare pentru actor, o încercare trecută cu bine. Cu foarte bine chiar. Ana Maria Cojocaru, în rolul Mamei relativ inconştiente, e o cochetă cu dispensă de vârstă, aşa cum îi cere rolul. Irene Flamann Catalina o joacă fără cusur pe bunica cicălitoare pe care mai toţi ar dori-o dispărută. Victor Manovici l-a gândit pe Arthur Crabtree ca un rapper şi l-a gândit bine, cu notabile rezultate pe scenă, parafând încă o dată realitatea că se află într-o foarte bună etapă a carierei sale. În fine, Alina Chelba, Ana Munteanu şi Mălina Manovici reuşesc să creioneze adecvat, cu dorite şi izbutite individualizări, trei logodnice de facturi diferite.
Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” din Timişoara- BILLY MINCINOSUL de Keith Waterhouse şi Willis Hall;
Traducerea: Gianina Jinaru-Doboş;
Regia artistică: Antonella Cornici;
Decoruri: Feherváry Zsolt;
Costume: Alina Lăţan;
Coregrafia: Andrea Gavriliu;
Video: Lucian Matei;
Light design: Lucian Moga;
Cu: Irene Flamann-Catalina, Ion Rizea, Ana Maria Cojocaru, Cătălin Ursu, Victor Manovici, Alina Chelba, Ana Munteanu, Mălina Manovici;
Data premierei: 12 octombrie 2013
Se încarcă comentariile...
