Nu doar că, aşa după cum au spus-o şi alţi comentatori şi cum am repetat-o şi eu adesea în cronici, nu vom şti niciodată cum se va sfârşi piesa lui Treplev. Ci, pe măsură ce exegeza scenică a scrierii evoluează, ne e din ce în ce mai greu să spunem unde, în care personaj anume, se concentrează preponderent vocea autorului. Cine este alter-ego- ul lui. Din ce în ce mai puţine montări îl acreditează în această condiţie pe Treplev, entuziastul „formelor noi”. Cu atât mai puţin cu cât, în ultima parte a piesei, Treplev, aflat în continuare în relaţie antagonică cu Trigorin, ajunge –culmea!- să afirme, precum acesta, că diferenţa dintre vechi şi nou e, la urma urmei, una fără importanţă.

Sigur, am putea crede, şi nu fără temei, că „dublul lui Cehov” din Pescăruşul ar putea fi Dorn (Adrian Andone). Nu doar fiindcă e medic precum dramaturgul însuşi, ori pentru că e totuşi un personaj secundar, în ciuda democratizărilor operate de dramaturg în ierarhia acestora. Ci şi deoarece el se numără printre cei care afirmă că i-ar fi plăcut neterminata reprezentare a scrierii lui Treplev (Vlad Udrescu). La fel cum susţine şi Sorin (Valentin Mihali).

Poate că tocmai de aceea, montarea foarte modernă a Pescăruşului propusă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova de regizorul grec Yiannis Paraskevopoulos, altminteri un familiar al instituţiei, îi ridică pe cei doi, în primele cincisprezece-douăzeci de minute ale spectacolului, minute jucate cu cortina trasă, la rangul de veritabili naratori. Ei sunt cei ce istorisesc, citează, introduc, anticipează sau completează replici, narează acţiunea, într-un cuvânt, o epicizează. Alături de ei e Iakov (Cătălin Vieru), Yiannis Paraskevopoulos, amplificând sus-menţionata „democratizare”, despre care a vorbit mai întâi, într-un context mai larg, teatrologul francez de origine română George Banu şi pe care a studiat-o în profunzime, mai întâi într-o teză de doctorat, mai încolo într-o carte (Marginalii lui Cehov), mai tânărul meu coleg Călin Ciobotari.

Numai că Yiannis Paraskevopoulos nu se mulţumeşte doar cu atât. Nu îi ajunge transplantarea textului şi a întâmplărilor surprinse de acesta în vremurile noastre, nu îi place doar că le scaldă într-o modernă şi inspirată muzică de scenă creată de compatriotul său Manos Milonakis, nu îi e suficientă deja menţionata epicizare. Şi nici excelenta subliniere a funcţiei de precursor al teatrului absurdului pe care o are Cehov. Spun aceasta fiindcă mai mult decât în alte montări văzute de mine în cea de acum, în repetate rânduri, personajele vorbesc doar pentru ele însele fără să le asculte cu adevărat nimeni.

Regizorul merge însă mult mai departe. Vedem, la un moment dat, o excelentă, o superbă scenă, cea dintre timidul sau aparent timidul, interiorizatul, ştersul Trigorin (Sorin Leoveanu) şi Nina Zarecinaia (Iulia Colan). Scenă în care cei doi sunt plasaţi pe un imens piedestal, un practicabil supradimensionat, căruia i se imprimă o mişcare de rotaţie. Pe unul dintre colţurile piedestalului cu pricina (remarcabile decorul şi costumele semnate de Lia Dogaru) e uitată o cameră de filmat. Un fel de substitut al pescăruşului. Pentru ca în partea a doua aparatul acela să ajungă să capete un plus de sens. Iakov decupează aici secvenţă după secvenţă, comandă acţiunile, mişcările, replicile fiecărui personaj. Nu, nu spune „motor!”, aşa cum se face când se filmează de-adevăratelea. Se mulţumeşte numai să indice „pauza” şi să marcheze sfârşitul ei bătând în palme.

Toate personajele vorbesc şi simplu, firesc, natural dar se întâmplă şi ca vocile să le fie amplificate de microfoane. Suspendate sau plasate pur şi simplu pe trepied. De la un astfel de microfon face doctorul Dorn anunţul sinuciderii lui Treplev. Un anunţ simplu, oarecare, nemarcat de nici un fel de trăire. De nici cea mai mică urmă de sentiment ori de implicare. Defel fără rost această decizie a regizorului fiindcă nu vom vedea nici reacţiile celorlaltor personaje la aflarea cumplitei veşti.

Spectacolul craiovean nu contează doar prin modernitatea viziunii asupra textului. Ci şi prin coeziunea acesteia. Validată ca atare de jocul actoricesc. Yiannis Paraskevopoulos a mizat cu succes pe complementarităţi şi contrarietăţi. A distribuit-o în Arkadina pe Cerasela Iosifescu şi a desenat contururile rolului în strânsă legătură cu personalitatea creatoare a actriţei. Sigur, nu ne mai aşteptăm, nu ne mai iluzionăm deja de multă vreme că vom vedea pe scenă Arkadine majestuoase, cu aere de tragediene ori serafice care doresc să ne reamintească prin tăcerile şi misterele lor că au jucat-o cândva pe Julieta. Arkadina Ceraselei Iosifescu e impetuoasă, capricioasă, voluntară, autentică şi teatrală deopotrivă. Mai teatrală decât alte interprete ale rolului. Mai temperamentală. Iar Treplev e asemenea mamei lui. Dacă Arkadina e îndrăgostită la nebunie, copilăreşte de Trigorin, Treplev, rol în care foarte tânărul Vlad Udrescu marchează o importantă reuşită, se comportă şi el precum un adolescent. Avântat, cu efuziuni copilăreşti, cu entuziasme majore, nemăsurate, în preajma Ninei Zarecinaia, rece, distant, uneori voit, mimat distant în vecinătatea lui Trigorin. Acesta fiind „nevăzutul”, „ştersul” ce se vede, care are proeminenţă graţie interpretării foarte nuanţate a lui Sorin Leoveanu. Laude, şi nu puţine, merită indubitabil şi Iulia Colan, rafinată, deloc vulgară, nicidecum agresivă, uneori cvasi-spectrală în împlinita evoluţie din rolul Nina Zarecinaia.

Noutăţile de concepţie ale Pescăruşului craiovean nu se regăsesc exclusiv la nivel macro ori în ceea ce priveşte construcţia rolurilor tradiţional considerate a fi principale. Iulia Lazăr în Maşa e pe mai departe îmbrăcată în negru, poartă şi în această versiune „doliul vieţii ei”, dar asta nu înseamnă că ar fi întristată sau ştearsă. Nici vorbă. Maşa e înrăită, vulgară încă de la prima apariţie, nu e rea doar în raport cu Medvedenko, interpretat în reprezentaţia văzută de mine cu bravură de Laurenţiu Tudor.  E rea în raport cu lumea. Aşa cum e şi Şamraev jucat de Eugen Titu. Valentin Mihali (Sorin), Adrian Andone (Dorn), Anca Dinu (Polina) şi Cătălin Vieru (Iakov) completează cu succes distribuţia.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- PESCĂRUŞUL de A.P. Cehov; Traduceri de: Maşa Dinescu, Moni Ghelerter şi Radu Teculescu; Regia: Yiannis Paraskevopoulos; Decor şi costume: Lia Dogaru; Compozitor: Manos Milonakis; Asistent regie: Laurenţiu Tudor; Cu: Cerasela Iosifescu, Iulia Colan, Sorin Leoveanu, Vlad Udrescu, Valentin Mihali, Iulia Lazăr, Adrian Andone, Anca Dinu, Laurenţiu Tudor, Eugen Titu, Cătălin Vieru; Data reprezentaţiei: 13 februarie 2016