Citind „Notele de insomniac“ ale lui Radu Beligan
0Eram departe de Bucureşti, când a murit Radu Beligan. Aseară, când mă uitam prin bibliotecă, am găsit „Note de insomniac”, ediţia cu numărul 787 (Editura Artprint, 2001). Am autograful lui pe această carte, ce cuprinde notele sale caligrafiate, începând din 1938...
Tot în bibliotecă, am găsit încă două cărţi, pe care Radu Beligan mi le-a dăruit atunci, în 2001, „Pretexte şi subtexte (Editura Meridiane, 1968) şi „Luni, marţi, miercuri...” (Editura Eminescu, 1978), volume care poartă patina timpului... „Ia-le, dragă, să le citeşti”, mi-a spus, atunci, Radu Beligan, luându-le de pe rafturile bibliotecii sale.
Aseară, am răsfoit cu emoţie filele îngălbenite.
„Egoistul” lui Radu Beligan
Ştiu că m-am dus la una dintre reprezentaţiile de la „Egoistul”, de la Naţional, unde nu mai găseai decât cu greu bilete. Şi, după spectacol, mi-am pus atunci nişte întrebări. Cât de „Egoist” trebuie să fii ca să supravieţuieşti, peste compromisuri? Ideile lui Anouilh sunt valabile si astăzi? Un om detasat de contingent, sarcastic si cinic, care rămâne netulburat de criticile şi pasiunile celorlalţi, este cu adevărat egoist?
Radu Beligan avea o cultură enciclopedică. Privea lucrurile de la înălţime, cu ironie, chiar cu sarcasm, cu o detaşare caldă. Timp de 70 de ani, a petrecut „jumătate din toată istoria teatrului românesc”.
A făcut compromisuri politice, a devenit „comunist cu acte“ pentru a putea face teatru de calitate. Mulţi l-au acuzat ulterior de „colaboraţionism” cu regimul.
„Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceauşescu mi-a dat bani să fac Teatrul şi nu pot să-l înjur”, declara Beligan.
În „Egoistul” îl puteam întâlni pe Radu Beligan nu numai în calitatea ce i-a adus notorietatea, cea de interpret, dar şi într-o alta, cea de regizor. Sub direcţia sa prindea viaţă casa de sfârşit de secol XX a unui celebru dramaturg, prin care se perindă toţi apropiaţii acestuia pentru a obţine mult râvnitele... autografe, pe cecuri de 20 de mii de franci. Cu replici de un firesc uluitor, pe scenă, se construia o poveste comică, presărată cu mici panseuri care, până la final, conturau fidel destinul şi filosofia de viaţă a unui om care a trăit, dăruindu-se generos unei lumi prea puţin dispusă să-l înţeleagă.
Radu Beligan, alături de fiica sa, Lamia, în spectacolul „Egoistul”
Alegerea textului, un fel de testament literar al celebrului autor, nu a fost întâmplătoare. În urmă cu aproape 30 de ani, Radu Beligan se întâlnea cu Jean Anouilh la Comédie des Champs Elysees. Asista la o repetiţie a acestuia, nota tot ce dramaturgul, în calitate de regizor al propriului text spunea, apoi luau masa împreună.
În „Egoistul” parcă asistam la o poveste scrisă de Radu Beligan, sub pseudonimul Jean Anouilh.
„Egoistul” era o piesă autobiografică, o viziune lucidă, puţin cinică, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi căsnicie, despre părinţi şi copii, despre sănătate şi boală, despre prietenie, egoism şi generozitate. Şi despre teatru şi dramele lui contemporane. Un umor exploziv, o replică strălucitoare şi o eleganţă verbală susţinută.
Pe masură ce asista la dezmăţul fiicelor, la eşecul fiului, la presiunile prietenului, la reproşurile amantei, la resentimentele fostei soţii şi, nu în ultimul rând, la dezastrele instalaţiilor menajere, un cunoscut autor dramatic îşi scria piesa. Spectacolul „Egoistul”, care a avut premiera în 2004, îi avea în distribuţie, alături de Radu Beligan, pe: Simona Bondoc, Damian Crâşmaru, Marin Moraru, Sanda Toma, Mihai Niculescu, Lamia Beligan, Ileana Olteanu, Cesonia Postelnicu şi Silviu Biriş.
„Spiritul de familie” de la Comedie
L-am mai văzut şi în „Spiritul de familie” de Eric Assous, în regia ui Radu Beligan, spectacol reprezentat la Teatrul de Comedie.
Radu Beligan a fost fondatorul şi primul director al Teatrului de Comedie între anii 1961 - 1969.
La 5 ianuarie 1961 a fost prezentat publicului primul spectacol al Teatrului de Comedie - „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, cu Radu Beligan în rolul principal.
Pe această scenă, actorul a mai interpretat roluri ca Gore din „Şeful sectorului suflete” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter (1963), Beranger din „Rinocerii” de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu (1964), Cirivis din „Capul de răţoi” de George Ciprian, regia David Esrig (1966), Chitlaru din „Opinia Publică” de Aurel Baranga, regia Mihai Berechet (1967), „Ucigaş fără simbrie” de Eugene Ionesco, regia Lucian Giurchescu (1968).
Un actor care a străbătut lumea
Originalitatea lui Radu Beligan e dată mai degrabă de viziunea pătrunzătoare (care îi permite să emită judecăţi esenţiale privitoare la fenomenul teatral) şi de o calitate care pentru mulţi s-ar putea să fie o reală surpriză: aceea de intelectual şi om de cultură, capabil să emită un discurs foarte valoros privitor la întregul peisaj cultural european.
Radu Beligan a întâlnit, în peste 75 de ani de teatru, nume extraordinare ale scenei româneşti: Aura Buzescu, Nicolae Bălţăţeanu, Lucia Sturdza Bulandra,Toma Caragiu, Vasiliu-Birlic, Vraca, Victor Ion Popa, Gheorghe Timică sau Eugène Ionesco. A întruchipat roluri mari în unele dintre cele mai dificile partituri din dramaturgia română şi universală, de la Romeo la Richard al III-lea sau Robespierre.
„Cât trei academicieni“
„Beligan are o autoritate rareori întâlnită, înainte încă de a scoate o vorbă”, spunea Camil Petrescu. „Replică după replică, nedumerirea sporeşte... E un unanim acord în a afirma că nu se înţelege nimic din ceea ce pronunţă. Vocea lui e albă, dicţiunea stropşită, fraza petecită“, explica dramaturgul.
„În realitate, Beligan nici nu e actor... E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni, la curent cu tot ce joacă... alţii, un iubitor de teatru, aleargă pătimaş după piesele altora, amuzat sincer de jocul tuturor camarazilor de talent... Între două lungi discuţii despre artă (de obicei pe la anticari) îşi aduce aminte că «azi joacă», şi aleargă în fugă la teatru...“, preciza Camil Petrescu.
Avea teatrul în sânge
B. Elvin a fost peste două decenii profesorul lui în arta de a conduce un teatru şi de a impune un repertoriu de calitate şi de mare curaj, într-o epocă de „zgomot şi furie“. Atmosfera de creativitate contaminase întreaga trupă de la Comedie care era însufleţită şi solidară atât în muncă, cât şi în clipele de destindere.
„În serile când, după spectacol, nu ne înduram să ne despărţim şi Amza ne făcea să murim de râs cu «Tribunalul câinilor», Rucăreanu ne desfăta cu romanţe, Marinuş Moraru îl imita pe Laurence Olivier în Hamlet, iar Dinică râdea, cu capul dat pe spate, asemenea calului rănit din Guernica lui Picasso“, şi-a amintit actorul, în „Note de insomniac”.
„Radu Beligan n-a inventat nimic în teatru. A văzut doar, a înregistrat, a simţit şi a restituit într-o formă specială ceea ce noi toţi am văzut şi simţit fără să ne fi dat seama până atunci. Radu Beligan a fost un om de teatru, adică un om care are teatrul în sânge, oferindu-şi astfel o revelaţie a lucrurilor invizibile. În acest caz, afirm că Actoria înseamnă o persoană: Radu Beligan“, considera actorul Răzvan Vasilescu.
Nu am apucat să-l văd pe Radu Beligan, în „Nemuritorul...”.
Nu am apucat să le transmit condoleanţe nici Lamiei Beligan, nici Monei Radu. Ştiu cât le e de greu.
Încerc să prind curaj...
Se încarcă comentariile...
