Sexi-sexi, dans şi Cehov

Ce face un bun manager de teatru? Mai întâi îşi selectează o mână de actori talentaţi. Adrian Roman, directorul Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, a format o trupă de tineri valoroşi, absolvenţi ai UBB Cluj, cu drag de muncă şi de experiment. În caz că trupa ar rămâne stabilă şi ar beneficia de un buget mai generos, teatrul ar avea toate şansele să devină o pepinieră de talente care să iradieze în întreaga ţară.

În clădirea nouă, modernă şi frumoasă, actorii au înflorit mai întâi sub bagheta lui Cristi Juncu. Acum Adrian Roman îşi probează din nou calităţile de manager destupat. Cu un an în urmă, în cadrul proiectului Practică Teatrală în Regiunile Centru şi Nord-Vest, organizat la Tg. Mureş, un tânăr regizor, Bálint Botos, se detaşa în mod evident. Ca un director cu fler, responsabil pentru viitorul teatrului, Adrian Roman l-a invitat cu grăbire la „Anton Pann”.

De aici începe aventura...

Tânărul, împreună cu dramaturgul Raluca Sas-Marinescu, a descins cu o singură intenţie: spectacolul va pleca de la o idee din Trei surori, punct! În rest, nici tu text scris, nici tu decupaj atent elaborat! Creatorul şi trupa s-au prins în aventura unui spectacol creat de la zero. Textul înglobează câte ceva din experienţele personale ale actorilor, relevate în cadrul unui chestionar iniţial.

Metoda, folosită de ani buni în alte ţări, la noi încă nu se practicase. Cel puţin, nu în formula aceasta! Ziua se improviza, noaptea se scria textul. În fiecare zi, actorii repetau părticica zămislită în noaptea precedentă. Care, evident, se modifica la repetiţiile ulterioare, pentru a se mula cât mai bine pe individualitatea interpreţilor. A rezultat, astfel, spectacolul Promisiunea unei vieţi frumoase (din cauza lui Cehov). După dorinţa regizorului şi a dramaturgului, textul, conceput în mod special pentru actorii de la „Anton Pann”, nu se va mai monta niciunde altundeva.

Cehov la „Familia săptămânii”

În foyer, Olimpiu Blaj şi Florin Călbăjos cântă un cântecel care se sfârşeşte cu „Happy Day”. E ziua generalului. Care? Aveţi răbdare, toate la timpul lor! Pe scenă, un covor roşu ia ochii. Ca şi frenezia de culori aprinse şi vesele. Canapeaua e portocalie, scaunele verzi, la fel şi masa, doar că cea din urmă beneficiază de picioare roşii. Într-un asemenea ambient, se dansează, se bea cafea şi se fac flotări.

„Cum transformăm personajele cehoviene fără a le distruge?” Cu această întrebare şi-a bătut capul dramaturgul. Început de la un calup de teme din Trei surori, textul a prins aripi în improvizaţiile cu actorii. Prima parte se derulează exclusiv graţie monologurilor lor. Cum niciun interpret nu părăseşte scena, fiecare dintre monologuri e însoţit de o sarabandă de acţiuni produse de partenerii de scenă ai interpretului. Şi iată cum spectacolul devine vital, plin de energie şi de mişcare. E drept că spulberarea structurii clasice, sinonimă cu un dram de inconsistenţă, confuzează puţin publicul. Dar personajele se dezvăluie pas cu pas, cu umor, în limbajul de azi, uşor de perceput şi de asimilat. În lipsa scenelor tradiţionale, cu dialog, relaţii şi toate celelalte, spectacolul înaintează doar prin partiturile individuale de care – culmea! -, actorii se distanţează ironic-brechtian. Evident, pentru un plus de comic şi savoare.

Un Verşinin de discotecă

Şi lucrurile nu se opresc aici, căci toată tipologia cehoviană a celor trei surori, frate, plus tată general - în piesă, mort, în spectacol, doar în pragul morţii -, se circumscriu, de la vlădică până la opincă, showbiz-ului. Formatul de televiziune poate înghiţi orice, inclusiv reperele clasice. Se susţine mixul între melancolia cehoviană şi vitalitatea imbecilă a entertainment-ului TV? S-ar părea că da, cu tot cu prezentator, fără de care lumea noastră e de neînchipuit. El este cel ce invită personajele la „Familia săptămânii” antrenându-le în numeroase momente de muzică şi dans (coregrafia Bordas Attila).

În blugi, pantofi roşii cu alb şi sacou de culoarea focului, cu revere colorate, Olimpiu Blaj se autodefineşte: „Eu reprezint vocea acestui spectacol”. Din când în când, noul Verşinin poartă ochelari disco în formă de stea, mai ales când vine rândul dansurilor sexi. Cu aerul său de dandy, când năstruşnic, în chip de guru care iese de sub canapea, când energic, cum cere fişa postului pentru prezentatorii TV, actorul rămâne antrenant pe tot parcursul spectacolului, chiar şi în monologul cu terminologie excesiv-anatomică cu care l-au cadorisit creatorii (deşi numai cadou nu pare să fi fost acesta!).

Melancolie cehoviană sau entertainment?

Aceasta e întrebarea! Cum se construieşte un divertisment plecând de la Trei surori? Simplu, se mulează personajele pe lumea de azi împingându-se experimental limitele. Până la momentul în care, când generalul moare, un personaj se va întreba amuzant: „Nu cred că e bine să se termine aşa. În condiţiile astea, ce vor visa spectatorii la noapte?”. Convenţiile explodează iar Cehov intră până la guler în atotcuprinzătorul nostru derizoriu, cu toate reţetele date peste cap. Actorii se udă cu stropitoarea, cântă la microfon, improvizează frenetic. Ultima parte, însă, va reveni la o structură mai ortodoxă, cu dialog, relaţii şi chiar o brumă de realism psihologic.

Savuros rămâne faptul că cele trei surori îşi păstrează cu consecvenţă tuşa tipologică din piesa de origine. Iar ca bonus primesc o consistentă cantitate de umor. Olga are nostalgii cu semn schimbat în legătură cu locul copilăriei: „Cât urăsc oraşul acela cu tot ce este el!”, unde „nimeni nu ştie ce înseamnă frumosul, politeţea”. Noua Olgă este emigrantă şi singură. Face psihoterapie ca să-şi controleze reflexul organic al debordării, drept pentru care are la purtător, în tot minutul, ceva discursuri motivaţionale.

Cu asemenea elemente injectate în biografie, fata se laudă cu hainele şi locuinţa, „oglinda perfectă a unei vieţi frumoase”. Se proiectează idilic-cehovian într-un tărâm edulcorat, de unde a şters urâtul şi dizarmonia: „Întruchipez frumosul. Dacă aţi venit la teatru să vedeţi ceva frumos, eu sunt” sau „Când mă veţi privi, inconştient va intra în dumneavoastră cultura”. Sugestiile comice din replicile citate se vor potenţa, la un moment dat, cu binecunoscutul clişeu al ventilatorului pus sub fustă. Totuşi, Olga îşi găseşte măsura perfectă în interpretarea fragilă, graţioasă şi extrem de feminină a lui Szász Réka.

La antipodul său se află un alt personaj de succes al spectacolului. Teatrală, cu privirea veşnic adâncită în sine, Mădălina Ciotea joacă un mix de Nataşa şi Maşa dezabuzată („Încă o zi. O zi în care nu se va întâmpla nimic”). Frumoasă ca o divă, vampă magnetică ce fumează, în aşteptarea bărbatului iubit, ţigară de la ţigară preţ de... un întreg spectacol, actriţa captează neîncetat ochiul. Partitura solidă (tipologic, cea mai ofertantă) o transformă într-un model feminin etern, uşor recognoscibil. În jurul său se naşte permanent umorul, fie prin reluarea clişeelor desuete ale feminităţii („Ce banal! Cine vorbeşte despre sufletul femeilor? Care nu pot fi dezlegate de pasiuni!”), fie prin ardoarea melodramatică cu care cântă la microfon, fie prin tumultul care se derulează în jurul ei. Contrastul comic între implicarea sa curat cehoviană şi activităţile nonşalante ale celorlalţi, care ba mută canapeaua cu zgomot, ba o deranjează în fel şi chip din monologul sensibil, constituie un nou prilej de amuzament.

„Frumuseţea ne înconjoară din toate părţile”

Diferenţele între cele trei tipuri feminine, ca şi individualitatea bine definită a fiecăruia, fac cu atât mai agreabile partiturile actriţelor. Dacă Maşa străluceşte de melanolie şi decadenţă, Irina îşi va păstra neştirbită încrederea în umanitate. Şi asta în ciuda datelor biografice adăugate, care ar constitui premise suficiente ca să-i mai taie din elanul sacrificiului de sine: „Eu sunt persoana care ajută. Sunt tânără, dinamică, cu poftă de viaţă, energie pozitivă. Până în momentul în care el m-a angajat (generalul sărbătorit, n.a.), am trăit din vânzarea propriului meu corp”. Dar chiar şi cu amintirile „şoferilor de tir, ale bărbaţilor care transpirau” deasupra ei, pentru tânăra Irina, oamenii rămân implacabil frumoşi. Nici în cazul ei regizorul nu uită, însă, să speculeze contrastul comic între tragismul biografic şi exaltare, discrepanţa între utopie şi condiţia reală. Ana Şuşca, prezenţă plăcută pe scenă – ca de altfel toţi tinerii săi colegi -, aduce necesara tuşă de ingenuitate şi prospeţime.

Fratele celor trei fete, Andrei, în interpretarea lui Florin Călbăjos, inspector bancar în noua variantă, ştampilează apăsat şi amuzant, fără oprire, acte pe care două fete i le întind pe bandă rulantă. Actorul garniseşte personajul cu zeci de gesturi şi acţiuni. Umple scena, se vede peste tot, interacţionează cu publicul. Energic din cale afară, Andrei îşi va spune, în continuă mişcare, monologul despre cum a visat o altă viaţă. Mai târziu, într-un adaos de realism, va moşteni sughiţul tatălui, de îndată ce acesta moare. Dar noile componente nu îl vor îndepărta nici pe el de sorgintea cehoviană a personajului, care cântă la vioară şi pledează pentru stabilitate.

Iar generalul?

Ei bine, încă viu în această rescriere, generalul, mixat, la rândul lui, cu Cebutâkin, apare garnisit cu omniprezentele frustrări ale bătrânilor. „Mi s-a spus că nu am dreptul la asistenţă socială”, îşi va vărsa el năduful la microfon. Gânditor, neînţeles de copiii care şi-au pus în cap să-l molipsească de gândirea lor pozitivă, suferă că toată lumea s-a dispensat de el. Pe parcursul spectacolului, Radu Constantinov rămâne în miezul atenţiei, într-o nemişcare discordantă faţă de agitaţia din jur, o prezenţă cel mai adesea mută, capabilă să atragă privirile fără prea multe cuvinte.

Sunt tineri, au talent şi o poftă imensă de joc şi de experiment. Ce premise mai bune există pentru un spectacol amuzant, agreabil şi plin de viaţă?