Când imposibilul devine posibil

Sunt ani, zeci de ani de când nu am mai văzut vreun spectacol cu Intrigă şi iubire, celebra piesă a lui Schiller, scrisă de acesta în cel mai pur chip romantic în 1784, atunci când romantismului de abia i se compunea uvertura.

Şi, cu toate că nu există curs ori manual de istorie a teatrului universal care să nu califice Intrigă şi iubire drept o capodoperă, vechile mele întâlniri cu piesa nefiind din cale afară de fericite, mărturisesc că a o revedea înscenată nu figura printre cele mai ardente dorinţe de spectator ale mele. Aproape că ajunsesem să cred că Intrigă şi iubire e un text nu doar de bibliografie şcolară ori universitară obligatorie, deşi este şi asta, ci o piesă pe care e mai bine să o citeşti decât să te întâlneşti cu ea într-o sală de teatru. Căci, îmi spuneam eu, nu mai prea sunt regizori şi actori pregătiţi să prilejuiască o astfel de întâlnire care să fie nu una oarecare, cu iz de pioasă restituire şi atât. Ci una cu adevărat fericită.

Ajungând să cred asta, mă tem că făcusem greşeala de a uita că printre rosturile şi sarcinile marilor regizori se află şi acelea de a spulbera prejudecăţi. Adică de a face imposibilul posibil. Iar marele, inegalabilul, septuagenarul Lev Dodin, patriarhul teatrului rus o face strălucit prin intermediul unui spectacol creat la Malyi Teatr în stagiunea 2012-2013, multilaureat la Festivalul Golden Mask şi ajuns şi în România la începutul lui iunie 2014, garantând astfel o somptuoasă deschidere celei de-a XXI a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Somptuozitatea, transferată dinspre un spectacol de excepţie înspre un festival de mare renume şi amploare, nu ţine defel nici de grandilocvenţă, nici de grandoare, nici de risipă. Vremea marilor arhitecturi, diagnosticată drept boală post-stalinistă a teatrului rus de David Mamet, a trecut. Cu post-stalinismul în societatea rusă de azi lucrurile sunt ceva mai complicate şi mai îngrijorătoare, chiar şi pentru oamenii de teatru. Mai cu seamă prin prisma recentelor evoluţii şi a indicaţiilor preţioase ce nu ocolesc nici arta dramatică în atât de complicata Rusie a lui Putin.

Deocamdată un lucru e cert. Spectacolul lui Dodin e unul de o aristocratică eleganţă, simplu, sobru, fără decoruri mari, spectaculoase. Un decor în alb şi negru, valorat de light designing (Damir Izmagilov). O construcţie minimală, alcătuită din două bucăţi mari de scândură transformate într-un fel de poartă de acces în spaţiul de joc şi al confruntărilor de tot felul e singurul element (semnatar: Alexander Borovsky) permanent prezent în scenă. Completat periodic de mese şi scaune, aduse în tăcere, o tăcere rece, parcă şi ea colorată în alb şi negru, aduse, spun, nu de maşinişti, ci de actori (înveşmântaţi şi ei, precum protagoniştii în alb şi negru). Fără doar şi poate actori foarte buni, care ştiu că ceea ce fac ei acolo nu e o corvoadă, nu e o chestiune de figuraţie înjositoare, ci parte din spectacol şi din eleganţa acestuia. O parte în absenţa căreia spectacolul însuşi şi-ar pierde din semnificaţie, din stil, din formidabila fluiditate şi din rigoare.

O semnificaţie şi un stil în concordanţă cu titlul original,  cel din  limba germană al piesei, Kabale und Liebe. Cabală şi nu intrigă, căci nu o simplă intrigă ce le reuşeşte perfect plănuiesc preşedintele von Walter şi secretarul Wurm, impecabil interpretaţi de Igor Ivanov şi Oleg Dmitriev, cu concursul lui Lady Milford (exemplar jucată de Ksenia Rappoport). O cabală ce are sacrificaţi de etapă (e vorba despre profesorul de vioară Miller şi de umila lui soţie, interpetaţi fără cusur de Aleksander Zavlavov şi de Tatiana Sestakova), dar şi victime adevărate şi definitive. Ce se cheamă Louise Miller şi Ferdinand şi care şi-au aflat în Ekaterina Tarasova şi Danil Kozlovski interpreţii ideali.

Pentru Lev Dodin rămân pe mai departe importante aspectele politice şi sociale ale piesei. De aici, cred, decizia de a completa textul lui Schiller cu fragmente desprinse din scrierile lui Jean-Jacques Rousseau şi din discursurile lui Otto von Bismark. Contează, de asemenea, în continuare povestea de iubire neîmplinită dintre Louise şi Ferdinand ca şi sfârşitul ei tragic. De unde grija pentru transpunerea scenică a acesteia, nenumăratele şi eficientele precauţii întru evitarea căderii în melodramă, izbânda operaţiunii de „reabilitare” a unor procedee aparent demult cunoscute şi cu impact artistic epuizat (acumularea de lumânări şi carafe) a căror retorică vizuală e substanţial reîmprospătată în spectacol.

Dar nu aici se concentrează punctul de maxim interes al montării de la Malyi Teatr. Urmărind spectacolul, am fost permanent urmărit de impresia că Lev Dodin a citit Intrigă şi iubire ca un text ce anunţă viitoarele piese şi teorii despre tirania formei ale lui Witold Gombrowicz. Că pentru Dodin, Intrigă şi iubire înseamnă, fie şi nemărturisit, un text-precursor al binecunoscutei Ivona, principesa Burgundiei. Că pentru a-şi concretiza scenic ideea, Dodin îşi alege drept punct de plecare un scurt fragment muzical beethovenian, transformat în leitmotiv al întregului spectacol. E vorba despre o muzică simplă, în specificul celor ce pot fi auzite din orice banală boîte à musique şi care însoţeşte fiecare apariţie desăvârşit coregrafiată a lui Lady Milford (şi nu voi găsi niciodată cuvinte îndeajuns de expresive spre a lăuda evoluţia perfectă a Kseniei Rappoport). Muzică ce, înspre finalul spectacolului, în dezvoltări mai întâi la flaut apoi orchestrale ceva mai ample, va acompania apariţiile marcate de tragismul iminenţei morţii ale lui Ferdinand şi ale Louisei. Lady Milford a acceptat mai demult regulile, s-a împăcat cu condiţia de marionetă, de păpuşă ce poate fi oferită la schimb. Acum a devenit parte, complice la cabala ce se întinde tentacular, sufocându-i pe Ferdinand şi pe Louise, cei ce vor pieri. Forma va fi învingătoare, minciuna supravieţuitoare,  intriga şi-a atins scopul, deşi preţul plătit pentru asta va fi unul extrem. Căsătoria ducelui, ca raţiune de stat, va deveni fapt, sacrificaţii nu mai au nici un fel de importanţă. 

Malyi Teatr –INTRIGĂ ŞI IUBIRE după Friedrich Schiller; Traducerea din limba germană: Nikolai Liubimov; Texte suplimentare din Jean-Jacques Rousseau şi Otto von Bismark;  Adaptarea şi regia: Lev Dodin; Decorul: Aleksander Borovsky; Lighting design: Damir Ismagilov; Muzica: Ludwig van Beethoven;  Cu: Igor Ivanov, Oleg Dmitriev, Danil Kozlovsky, Ksenia Rappoport, Igor Cernevici, Aleksander Zavlalov, Tatiana Sestakova, Ekaterina Tarasova, Danil  Muhin, Stanislav Ciacenko, Artur Kozin, Leonid Luzenko, Vladimir Zahariev; Data reprezentaţiei: 6 iunie 2014