BILANŢ Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a XXIII -a, la final. Opinia criticului Mircea Morariu

Criticul de teatru Mircea Morariu face un bilanţ al Festivalului Naţional de Teatru, care se încheie duminică, după un maraton de zece zile ( 25 octombrie- 3 noiembrie).

S-a încheiat, gata, a trecut şi a XXIII a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru. Una care mi-a dat sentimentul unei nedorite întoarceri în timp. Nu atât în zilele desfăşurării sale propriu-zise, cât mai degrabă în săptămânile scurse în aşteptarea ei.

Căci numai prin anii ’90, mai exact în intervalul 1994- 1998, atunci când la putere au fost atât partide de stânga (FDSN sau cum s-o fi numit pe atunci PSD-ul de azi) cât şi  amestecuri indistincte de genul CDR plus PD plus UDMR, s-a mai întâmplat să fie aşa de acut pusă sub semnul întrebării existenţa, desfăşurarea însăşi a Festivalului. Ceea ce numai motiv de optimism, cu atât de bucurie nu e.

Din cauza nepriceperii patentate, ruşinoase a ministrului Culturii, onctuosul domn  Daniel Constantin Barbu, în ale managementului în domeniu, însî preocupat mai degrabă cu bătutul câmpilor pe felurite teme, cea predilectă fiind lupta anti-Băsescu la televiziunile aservite puterii useliste, finanţarea Festivalului a devenit certitudine doar cu trei săptămâni înainte de primul gong. O finanţare subţire şi fragilă, simptomatică pentru scăzutul interes al politicienilor de azi pentru teatru, pentru cultură în general. În această situaţie, priceputa echipă de la UNITER a trebuit să se dea de trei ori peste cap, să facă din noapte zi, să încheie rapid contracte care, altminteri şi altunde, adică în vremuri normale şi într-o ţară normală, cu guvernanţi normali, nu cu ambuscaţi ce promit multe şi nu fac în realitate mai nimic, se încheie din vreme. 

Cum se ştia încă din ianuarie că bugetul ediţiei din acest an va fi mult diminuat, nici nu putea să fie vorba despre invitarea vreunei trupe din străinătate.

Aşa că Festivalul a revenit, de voie, de nevoie, la formula iniţială, cea pe gândul căreia a fost croit în anul 1990, a recapitulării, sumarizării sau , mă rog, a vitrinizării a ceea ce ar fi cel mai semnificativ în trecuta stagiune. Semnificativ în ochii şi în sistemul de valori al criticului însărcinat cu misiunea de a realiza selecţia. Cu menţiunea că, la începuturi, adică între anii 1990-1992 nu se vorbea despre şi nu exista nici selecţionerul unic, nici director artistic al Festivalului  

Criticul Alice Georgescu, aflată în ambele ipostaze la această a XXIII-a ediţie, ca şi la celelalte două anterioare, a imaginat mai multe secţiuni a căror denumire a creat iarăşi frisoane şi nemulţumiri “dramatice” şi intens verbalizate printre adepţii “modernizării” cu orice preţ.

Viaţa a vrut, din păcate, ca secţiunea Focus- Arta actorului să “cadă” din pricini trecătoare şi omeneşti, privându-ne astfel de dorita întâlnire cu cele mai semnificative spectacole în care poate fi văzută  azi, la Teatrul “Bulandra” şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, marea actriţă Mariana Mihuţ.

Au rămas în picioare, neatinse, celelalte secţiuni. Neatinse sau parţial neatinse. Căci din Caragiale, inevitabilul  a dispărut din aceleaşi motive bijuteria Conu Leonida faţă cu reacţiunea în regia lui Silviu Purcărete de la Naţionalul bucureştean. Au rămas “deşteptul”, interogativul, îngrijorătorul, neliniştitorul Leonida Gem Session (foto) de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Tompa Gábor, excelenta Năpastă, surprinzător montată, pentru ceea  ce însemnă Caragiale, dar şi pentru ceea ce înseamnă stilul afrimian la TNB de… Radu Afrim, dar şi mai puţin proeminentul spectacol O scrisoare pierdută, creat la Naţionalul craiovean de Mircea Cornişteanu. 

Secţiunea Legendele scenei a prilejuit întâlnirea cu  Troienele lui Andrei Şerban, în forma în care pot fi ele văzute în anul de graţie 2013 la Opera Naţională Română din Iaşi. Spectatorii cinstiţi au agreat ideea. Cei cu ifose şi cusurgii de profesie au exclamat ba că e vorba despre un spectacol din anii ’70, ba de unul din anii ’90, nevrând să bage de seamă că legende e un cuvânt ce trimite, în chip fatal, la un trecut, nu la unul oarecare, ci la unul mitic, fabulos, glorios. Un trecut de care, în cazul în speţă, nici  Andrei Şerban, nici teatrul românesc şi nici Opera ieşeană, căreia îi revine meritul de a-l fi readus la lumină într-o nouă formulă interpretativă, nu au de ce să se ruşineze. 

Cea mai consistentă secţiune a fost, cum era de aşteptat, Creatori şi teatre în spectacol.  Au fost poftite cu prioritate Teatrele Naţionale, cele ce nu s-au regăsit în alte secţiuni deja amintite, cu excepţia greu explicabilă a Naţionalului clujean. Au figurat în această zonă a afişului Festivalului Adam şi Eva (regia: Alexander Hausvater) de la Timişoara, Beznă de mină  de la Trupa “Tompa Miklós” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş (regia: Sebestyen Aba), dar şi minunatul, proaspătul spectacol  cu Şcoala nevestelor  (foto) al Trupei “Liviu Rebreanu” de la acelaşi Teatru, creaţie de referinţă a regizorului Cristi Juncu.

Naţionalul ieşean a fost invitat cu două spectacole. E vorba despre fals postmodernul Domnul Swedenborg vrea să viseze, scris şi regizat de Mihai Măniuţiu şi despre elaborat-bulevardierul Pălăria florentină, în regia lui Silviu Purcărete. Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu a trebuit să se mulţumească doar cu Solitaritate, selecţionat, cu rumorile aferente, în secţiunea Teatrul de mâine, deşi, după părerea mea, şi Platonov, şi O poveste japoneză şi-ar fi justificat pe deplin prezenţa. 

Naţionalelor li s-au alăturat în această secţiune Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe cu solidul spectacol Avarul, regizat de Bocsárdi László, Teatrul German de Stat din Timişoara cu superbul, delicatul spectacol Pescăruşul  (foto) montat, la nivelul marii performanţe, de Yuri Kordonskyi, mereu surprinzătorul Centru Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” din Bucureşti cu  Scene din viaţa insectelor, un foarte bun spectacol-cercetare înscenat acolo cu o trupă tânără de Victor Ioan Frunză, Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara cu magnificul recital actoricesc la puterea a patra care e Gardenia (regia:Koltai M. Gábor), Teatrul Act cu Iluzii (spectacol ce arată faţa regizorală cea de toate zilele a lui Cristi Juncu, artistul îndrăgostit cu precădere de textul contemporan), Centrul de Proiecte Culturale ArCuB cu foarte reuşita montare Însemnările unui nebun, în regia lui Felix Alexa, cu Marius Manole într-o evoluţie de zile mari şi Teatrul Odeon  cu Povestea soldatului. 

Dacă recitim lista Teatrelor şi a creatorilor, adică regizorilor, invitaţi în această secţiune, observăm că nu lipseşte mai nimeni din lumea bună şi cu succes de public garantat. Aş semnala totuşi câteva absenţe, după părerea mea mai greu, chiar imposibil de justificat. Mă gândesc mai întâi la aceea a regizorului Alexandru Dabija. Dacă nu s-a putut aduce Platonov de la Sibiu, merita adus spectacolul Nunta micilor burghezi de la Teatrul German de Stat din Timişoara. Dacă selecţionerului unic nu i-a plăcut Nunta…., atunci putea invita Contra democraţiei de la Secţia germană a Teatrului sibian. Excluderea totală de pe afişul Festivalului a acestui mare regizor mi se pare o greşeală de neiertat. Greu explicabilă, ţinând cont de standardul valoric general al ediţiei din 2013 a FNT este şi absenţa regizorului Vlad Massaci, dar şi a Teatrului “Nottara” cu Roman teatral. În fine, cea a Teatrului de Comedie şi a regizorului Claudiu Goga cu Pescăruşul. 

Secţiunea Teatrul de mâine a reunit şi ea spectacole în stiluri felurite şi de valori aşijderea. Teatrul “Regina Maria” din Oradea a fost invitat cu A douăsprezecea noapte în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Teatrul de Nord din Satu Mare a venit cu Paparazzi sau cronica unui  răsărit de soare avortat, un text mai puţin izbutit al lui Matei Vişniec, parţial desluşit de Ovidiu Caiţă. Unteatru  a strălucit cu excelentul Un tramvai numit dorinţă, exemplar decupat textual şi regizoral de Andreea şi Andrei Grosu şi impecabil jucat de Florina Gleznea, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa şi Richard Bovnoczki. Spectacolul cu Urâtul  de la Teatrul de Comedie atrage încă o dată asupra seriozităţii în profesie a tânărului regizor Vlad Cristache. Iar Yentl de la Teatrul Evreiesc de Stat prilejuieşte un surprinzător, miraculos debut întârziat al regizorului Erwin Şimsensohn. 

Nu pot să nu amintesc, în final, manifestările conexe, îndeosebi lansările de carte. Dacă din motive lesne de înţeles, FNT a renunţat  să mai editeze el însuşi cărţi, editura Nemira, aflată într-un admirabil proces de autodepăşire, ne-a produs două bucurii importante. Mă gândesc la Cartea Atelierelor, dar mai ales la primul volum al Muncii actorului cu sine însuşi, cartea lui Stanislavski, tradusă de Raluca Rădulescu.

La editura Paideia, Octavian Saiu a publicat Teatrul e vis. Naţionalul timişorean a editat în colecţia ATeNT cartea Despre dictatori şi alţi demoni, un jurnal de repetiţii al spectacolului cu Julius (de fapt, Juliu ) Caesar, montat la respectiva instituţie de Alexander Hausvater. Jurnal “ţinut” de criticul Cristina Rusiecki.