INTERVIU: Adriana Grand, scenografă: „Nu întotdeauna poţi să înlocuieşti lipsa banilor cu talent”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

IMAGINE Unul dintre cei mai importanţi artişti scenografi din România, Adriana Grand crede că barometrul pentru succesul în teatru este publicul, şi nu premiile, şi despre felul cum televiziunea influenţează scena.

Fotografia e un mod de a citi lumea. Nu mai avem timp să scoatem caietul de schiţe şi să desenăm un beţiv care doarme pe o bancă, crede scenografa Adriana Grand (55 de ani), care poartă aproape în permanenţă cu ea o cameră foto. A început să deseneze de la 3 ani şi nu şi-a imaginat vreodată că va face altceva, iar după terminarea facultăţii, la Oradea, unde a fost repartizată, l-a întâlnit pe regizorul Victor Ioan Frunză, care i-a schimbat puţin traseul şi a atras-o spre lumea teatrului. De atunci a creat sute de lumi pe care, cu siguranţă, le-aţi văzut pe scenă, lumi spectaculoase, scenografii revoluţionare, care au marcat teatrul ultimelor decenii. Imaginaţi-vă o scenă uriaşă cu iarbă mare, crescută, adusă
de pe câmp, pe care o striveau în picioare copii în „Cruciada copiilor“, imaginaţi-vă, 16 metri de cale ferată reală, construită pe scenă, un cimitir într-un palat, palatul lui Hamlet, o sală întreagă acoperită cu pământ şi veţi face cunoştinţă cu Adriana Grand. În ultimii ani, a creat spaţii extraordinare la Centrul Cultural pentru UNESCO, de pe strada 11 iunie, din Bucureşti, pe care le puteţi vedea în stagiunea următoare. De neratat, camera de unde Miroiu şi Mona privesc Ursa Mare în „Steaua fără nume“... O călătorie prin universurile Adrianei Grand.

„Weekend Adevărul“: Eşti o artistă premiată, semnezi scenografii pe nenumărate scene din ţară şi din străinătate, ai fost inclusă de revista „Capital“ într-un top al celor 100 de femei de succes din România. Ce înseamnă pentru tine succesul?

Adriana Grand: E discutabil termenul. Există un succes aparent şi un succes real. Pentru unii, succesul este, de fapt, cel aparent... Dacă revenim la discuţia despre premii şi despre recunoaştere, ne înfundăm. Ar trebui ca un premiu să însemne ceva, dar, din păcate, poate par ipocrită, pentru mine nu înseamnă. Sau, mai bine spus, nu mai înseamnă în contextul în care se acordă premiile acum în România. Am avut de-a lungul carierei mele nişte spectacole extraordinare din punct de vedere scenografic şi care n-au fost nici măcar pomenite vreodată, deci nici n-au intrat în discuţie pentru vreun premiu. În schimb, am fost selecţionată sau premiată în alţi ani... Deci nu mai pot să am încredere în această măsură a premiilor.

Dar artistul nu e subiectiv cu propria operă?

Ba da, dar mă refer la lucruri concrete şi la spectacole care au fost omise la modul evident. Însă eu cred că succesul nu se măsoară în premii. Cred că succesul e cel de public. Dacă n-am avea succes la public, aş prefera să mă ascund într-o gaură de şarpe, indiferent de recunoaşterea oficială. Cea mai mare plăcere e că publicul aplaudă şi vine la spectacolele noastre. Aplauzele sunt o reacţie spontană, imediată. Şi mai există mai nou o reacţie, datorită Facebook-ului. Spectatorii ne scriu o mulţime de lucruri.

Dar tu eşti scenograf, nu eşti actorul din linia întâi, care primeşte aplauzele...

Succesul unui spectacol este automat şi al meu. Mi s-a întâmplat în câteva cazuri să se aplaude şi la decor, când s-a deschis cortina. Dar publicul nu desparte lucrurile şi asta e foarte bine. Ei văd un tot şi asta şi trebuie să vadă. Oricum, îţi dai seama dacă a plăcut sau nu... iar lucrurile astea le simţi mai ales când e vorba de public plătitor. Specialiştii de teatru nu sunt un public bun şi nici o măsură bună. Cel mai bun e publicul mediu, plătitor, chiar şi oameni care n-au mai fost niciodată la teatru. De exemplu, la Centrul Cultural European pentru UNESCO, eu ajut şi la organizare, stau jos şi aştept publicul. Şi avem un prieten care are un vecin, un muncitor, care n-a fost niciodată la teatru. Şi prietenul ne-a zis: „Hai să-l aducem odată la un spectacol“. Omul a venit şi mi-a şi spus: „Doamnă, eu calc pentru prima oară într-o sală de teatru“. La plecare am fost curioasă şi m-am dus să vorbesc cu el. Mi-a zis că i-a plăcut foarte tare şi m-a rugat: „Dar pot să mai vin o dată, pentru că mi-au scăpat nişte lucruri, n-am putut să fiu atent la toate“. Omul acela a venit de-atunci la toate spectacolele noastre, în toate teatrele. Este evident că a devenit spectator. Doamne fereşte să nimerească la un spectacol prost, că-l pierdem! E foarte important la ce vine omul prima dată la teatru. Acest prim impact este esenţial. La o reprezentaţie cu „Îngeri în America“, aici, la Metropolis, am surprins cu aparatul o doamnă care la aplauze plângea. Pentru mine fotografia aia a însemnat... succes. Pentru aşa ceva parcă merită să faci teatru. E evident că asta e singura măsură a succesului.

„TEATRUL M-A ÎNVĂŢAT UN PIC DE UMILINŢĂ“

Cum se simte un scenograf, care trebuie să rămână mereu în planul doi, după regizor? Ai orgolii? Te simţi liberă să creezi?

Relativ liberă. Am un sentiment de nelibertate, pentru că în teatru totul e mediat. Eu sunt genul independent şi, totuşi, teatrul m-a învăţat un pic de umilinţă… Dar e o chestiune de abordare a meseriei. Sunt constrânsă de un text, un concept, un buget, o scenă anume. Astea sunt constrângeri pe care un artist plastic nu le are. Când pictezi un tablou eşti tu cu ştiinţa şi talentul tău. Dar şi impactul ulterior la mine e mai mare. Mai mare şi mai efemer... Însă e ceva asumat. Singurul regret e că nu am timp să şi pictez, dar nu neapărat pentru că m-aş exprima mai bine pictând, ci pentru că îmi dau seama că în cazul scenografiei nu rămâne mare lucru după tine. Degeaba vorbim de fotografii, de filmări şi de consemnări. E efemer. Iar artiştii plastici vor să fie fixaţi undeva, să fie ceva concret.

Ce simţi când se sfârşesc lumile pe care le creezi?

În seara premierei simţi că te goleşti de tot şi simţi că tot ce e acolo nu-ţi mai aparţine, e al lor... Pe de altă parte, noi, scenografii, trebuie să ne rupem, trebuie să fim liberi pentru următorul proiect. Actorul are alt tip de legătură, el poate să joace şi în spectacole mai vechi şi să intre şi în proiecte noi. Da, simţi
o tristeţe, pentru că e ca o despărţire.

Şi atunci când spectacolul iese din repertoriu?

Depinde şi cum se întâmplă asta. Uneori se schimbă direcţiunea teatrului şi sunt spectacole care mor tragic, spectacole care de-abia şi-au
început viaţa. Acolo simţi chiar revoltă. Pe mine mă revoltă şi din cauza muncii implicate, dar şi din punct de vedere financiar. Mi se pare o risipă să-ţi permiţi să renunţi la ceva în care ai investit foarte mulţi bani. Când se termină de la sine e mai puţin dureros. Pentru că moare firesc. Oricum, nu poţi să prevezi niciodată viaţa unui spectacol, cât trăieşte şi când moare.

Pe scenă spui că eşti relativ liberă, dar în teatrul nostru te simţi liberă?

Asta e o chestiune delicată. Înainte de ’89 nu eram destul de liberi, după Revoluţie, am crezut că vom fi liberi, dar la modul absolut, ceea ce nu există. Acum noi ne alegem proiectele. Bugetele te constrâng uneori, iar când sunt mici te obligă la nişte sforţări.

Compromisuri trebuie să faci?

Toţi ne batem cu pumnii în piept că n-am făcut şi nu facem compromisuri. Dar compromisul are foarte multe grade şi trepte. Compromisuri mari pot să spun cu mâna pe inimă că n-am făcut. Au fost şi decoruri care nu m-au reprezentat, dar... eu cred că nu trebuie să abandonezi un proiect în care ai intrat. Pe de altă parte, un buget mai mic e întotdeauna un compromis.

„Teatrul e un lux“

Nu însemnă că te stimulează să găseşti soluţii?

Te stimulează. Dar e o idee periculoasă. Nu întotdeauna poţi să înlocuieşti lipsa banilor cu talent. Ai nevoie de o acoperire materială. Un corp gol pe scenă şi o scenă goală tot costă bani!

Deci nu se poate face teatru bun fără bani?

Nu. E o idee greşită. Nu vorbesc de sume astronomice, pentru că se vehiculează şi sume astronomice în teatrul nostru. Dar, pe de altă parte, teatrul ăsta sărac, de cafenea, e altceva, e o altă formă. Teatrul instituţionalizat se face cu bani. Şi asta e valabil şi-n străinătate. Teatrul e un lux. Teatrul costă.

Şi care e sensul acestui lux?

Trebuie să-i distreze pe oameni. De fapt, cuvântul corect este entertainment, pentru că la noi cuvântul „distracţie“ are o conotaţie peiorativă. Eu nu sunt de părere că teatrul educă sau militează. Teatrul educă implicit. Scopul nu trebuie să fie educativ, pentru că atunci devine ceva didactic. Şi nu cred că teatrul poate fi o armă de luptă. Nici n-a fost. Aşa credeam noi în comunism. Dar era doar o supapă, iar lumea venea tot să se distreze. A face omul să se simtă bine e cel mai bun lucru care se poate face în ziua de azi. Oamenii au tot mai mare nevoie de asta. Unde ducem nivelul ăsta de distracţie, aici e diferenţa.

Unde e graniţa?

E destul de largă. E foarte greu să defineşti un kitsch. Noi tot spunem că publicul e needucat şi că ce-i dai aia înghite. Dar nu e chiar aşa. Asta e o relaţie care se echilibrează din ambele părţi. Dar până la urmă, trebuie s-o recunoaştem, noi nu facem teatru pentru mase. Dar nici pentru o elită anume. Eu cred că noi facem teatru pentru cei care vin la teatru.

„NICIODATĂ N-AM CREZUT CĂ POT SĂ-I MINT PE OAMENI CU O BUCATĂ DE CARTON“

image

Ai început să faci scenografie, la Oradea, aproape imediat ce ai terminat facultatea, când l-ai întâlnit pe Victor Ioan Frunză, cu care lucrezi şi acum foarte mult. Cum s-a schimbat de atunci felul tău de a gândi spaţiul scenic?

S-a schimbat foarte mult. În primul rând pentru că dobândeşti o oarecare lejeritate care-ţi dă voie să încerci lucruri pe care nu le-ai fi încercat înainte. Şi apoi, pentru că spaţiile te obligă la foarte multe soluţii. Acum lumea e foarte critică, nu înghite orice, tocmai pentru că e presiunea asta a televiziunii şi a realului. Niciodată n-am crezut că pot să-i mint pe oameni cu o bucată de carton, dar acum mi se pare mai mult ca oricând că nu mă cred aşa de uşor. Nu pot să-mi
spun: „Ei, n-o să observe că e firul dus sau că aici nu e bine vopsit“. Nu e adevărat. Ei observă. Folosim cât mai des, lucruri cât mai reale. E un fel de întoarcere la „realism“, dar e un alt fel de realism. Imaginea respectivă nu e realistă, conceptul nu e realist, dar obiectele care o compun sunt. Plus că eu simt nevoia asta de detaliu. Şi îmi place când ne apropiem foarte mult de public. E o provocare. Noi folosim inclusiv efecte olfactive pentru că eu cred că toate aceste, detalii – inclusiv faptul că la Centrul Cultural pentru UNESCO lumea are în pauză un ceai iarna şi un suc vara – contează. Dacă pe o vreme ca asta, frumoasă, omul hotărăşte să-şi piardă două ore în interior, în întuneric, cred că aşteaptă mult, cred că aşteaptă CEVA.

Spaţiile pe care le creezi tu sunt o copie a lumii? Sau sunt o invitaţie în iluzie?

Teatrul este iluzie, nu reproducem realitatea, că nu putem şi nici n-are sens. Noi îl conducem pe om undeva. În „Mobilă şi durere“ el trebuie să creadă că e în România anilor 1970. Dacă nu te crede, ai pierdut pariul.

Care e specificul creaţiilor tale scenografice?

Eu cred că lucrul trebuie bine făcut. Dacă hotărăsc că într-un spectacol am numai o carte, obiectul ăla trebuie să fie bine făcut, şi atunci lasă o impresie de bogăţie. De multe ori s-a spus despre decorurile mele că erau uriaşe, dar ele nu erau deloc atât de mari. Eu nu suport să văd o improvizaţie. Falsitatea pe scenă nu-mi place. Cred că asta dă patina mea aşa-zis personală.

Scenografia trebuie să ilustreze textul?

Nu! Trebuie să-l susţină. Scenografia nu trebuie să se lupte cu textul.

Se practică mult contemporaneizarea textelor clasice prin scenografii.

Asta merge la unele texte, la altele nu. Mi se pare că la unele texte nu ţine. Noi hotărâm întotdeauna cam în ce an se întâmplă povestea şi atunci ne uităm dacă vorbele din text pot fi spuse în acel timp.

Desenezi de când erai copil... E un fel de a fugi de realitate?

Desenez de la 3-4 ani şi mi s-a părut firesc să fac asta în viaţă. Îmi spuneau părinţii că eu pe la 3 ani desenam.
Mi-aduc aminte că noi, eu şi surorile mele, aveam voie să desenăm pe pereţi. Ne lăsau să desenăm cu creioane colorate, dar când făceau curat ne puneau să curăţăm noi peretele. Asta era condiţia. Eu ţin minte nu atât că desenam pe pereţi, cât, mai mult, că ştergeam cu guma.

Care e primul desen al tău pe care ţi-l aminteşti?

La şcoală că aveam o învăţătoare care nu ştia să deseneze şi care la fiecare oră mă ruga pe mine să desenez pe tablă. Şi ţin minte că am desenat odată un peisaj cu soare. Iar copiii erau cuminţi în bănci şi se uitau la mine. Şi mai ţin minte că le făceam tuturor desenele şi stăteau la coadă. Pe urmă, la Liceul de Artă ştiu că am făcut un tablou puţin cubist pentru că aveam un profesor care ne influenţa în direcţia asta. Şi era un portret triplu cu noi, cele trei surori.

Acum eşti pasionată de fotografie...

Eu am o adevărată disperare de a marca momente şi lucruri. Iar fotografia e un mod facil de a face asta. Asta e viteza lumii în care trăim. Nu mai putem scoate caietul de schiţe să desenăm un beţiv care doarme pe o bancă... Nu mai e timp, e alt ritm. Fotografia e un alt mod de a te exprima şi de a citi lumea.

Şi te ajută asta în scenografie?

Da, pentru că dacă surprinzi anumite detalii ale lumii, le poţi apoi reproduce sau redesena.

Se poate trăi din scenografie?

Eu trăiesc din scenografie... Dar dacă vorbim de un scenograf angajat într-un teatru, situaţia e tragică. Eu am foarte mult de lucru, dar pe de altă parte nici nu îmi permit să stau câteva luni să mă pregătesc pentru un spectacol. Se poate trăi, dar nu bine. Iar pentru un începător e cumplit. Scenografii tineri n-au unde să lucreze, pentru că noi n-am mai înfiinţat teatre, dimpotrivă, le-am comasat. Locurile de scenografi, dacă înmulţeşti cu numărul teatrelor din ţara asta, nu sunt 200 în total. Iar dacă eşti la început de carieră, când reuşeşti să te duci într-un teatru nu ţi se dau bani mulţi şi nu ai cum să dovedeşti ce poţi să faci. Un scenograf nu poate dovedi numai cu vorbe. El are nevoie de mai mult. Şi e un cerc vicios. Şi eu am învăţat în teatru, mi-am permis să învăţ, ei nu îşi mai permit.

Cum crezi că vor arăta scenografiile peste 100 de ani?

100 de ani e mult... Poate va dispărea teatrul cu totul. În România e foarte posibil, la ritmul cu care se restrâng toate. Dar eu cred că se va produce o foarte mare întoarcere la trecut. Există o astfel de tendinţă spre o formă nouă de realism.

Pe care o explici cum?

Prin această năvală a realismului din televiziune. E un fel de instinct care ne face să recreăm nişte spaţii în care lumea ne crede mai uşor. Nu e ceva programat să-i smulgem pe oameni din faţa televizorului, dar o faci instinctiv. Uite, copiii, când vin la spectacol, stau şi butonează telefoanele şi nu neapărat pentru că nu-i interesează, ci pentru că se uită la nişte imagini care mişcă. Deci concurenţa e mare...

Dacă ar fi să-ţi iei o vacanţă într-un decor creat de tine, care ar fi?

E un decor pe care l-am făcut la Galaţi la „Don Juan”. O semisferă uriaşă care se rotea. Înăuntru era un pian care curgea. Şi în mijloc, un copac. Era Pământul care se rotea. ;

Scenograf de teatru, operă, film şi televiziune

lNumele: Adriana Grand

lData şi locul naşterii:
28 ianuarie 1960, Simeria, jud. Hunedoara

lStudiile şi cariera:

lA absolvit Academia de Arte Frumoase din Cluj, promoţia 1983.

lEste angajată a Teatrului Naţional din Cluj. Este una dintre cele mai cunoscute scenografe din România. A realizat decorurile şi costumele a sute de spectacole celebre printre care „Regele moare“, „Cruciada copiilor“, „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi“, „Lecţia şi Cântăreaţa cheală“, „Darul Gorgonei“, „Îngeri în America“.

lA colaborat cu regizori celebri, precum Victor Ioan Frunză şi Andrei Şerban, pe scene din România, Ungaria, Cehia sau Israel.

lDin 2004 este prezentă în Top 100 al femeilor de succes din România, realizat de revista „Capital“.

lAre în palmares premii pentru cea mai bună scenografie şi cel mai bun spectacol acordate de UNITER, cel mai recent primit la ediţia din 2015, pentru scenografia spectacolului „Mobilă şi durere“, precum şi distincţii acordate de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru. Deţine şi premiu pentru cel mai bun spectacol din spaţiul maghiar.

A realizat scenografii pentru teatru, operă, film şi televiziune.

lLocuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite