Un Premiu Nobel românesc pe jumătate

Zilele trecute, Premiul Nobel pentru chimie a revenit unui cetăţean german, Stefan W. Hell. Cineva a aflat că Domnia sa s-a născut în România, la Sântana. Vestea a cuprins toată ţara. „Ne-a pus orăşelul pe harta lumii“, au exclamat sântănenii. Pe alocuri, în mass-media, evenimentul a fost prezentat ca o sărbătoare a spiritului românesc.

Când Herta Muller a primit Premiul Nobel pentru literatură, am jubilat din nou. Ba chiar unii s-au bătut cu pumnul în piept, datorită faptului că aproape o viaţă întreagă a trăit în Banat. „Vedeţi voi ce oameni se nasc şi cresc în România?” -  ar fi fost mesajul multora dintre noi către lumea întreagă. Sentimentul de mândrie al românului era ca o floare care abia şi-a desfăcut petalele sub lumina matinală a soarelui.

Numai că, atunci când a plecat din România, Stefan W. Hell a spus, în cadrul unui interviu, că a simţit un fel de uşurare... Cu alte cuvinte, cam acelaşi lucru l-a spus şi Herta Muller când a plecat tot în Germania, amândoi fiind absolvenţii aceluiaşi liceu din Timişoara.

Mai ales în timpul vieţii sale, ne-am mândrit şi cu un alt român plecat din ţară, George Emil Palade, stabilit în SUA. Dânsul ne-a vizitat rar de tot, iar noi i-am simţit lipsa. Cu toate acestea, noi l-am preţuit pentru faptul că a fost distins cu un Premiu Nobel. Uneori, când ne gândeam la Statele Unite ale Americii, gândul nostru era legat automat de numele său devenit glorios.

Celor trei li se mai adaugă un nume cunoscut pe plan internaţional: Elie Wiesel, care a fost distins cu Premiul Nobel pentru pace.

De ce gândim aşa? „E de-al nostru”, spunem noi. „Nu s-a născut aici?” „Ba da!”. „Nu a băut apă de la noi, nu a respirat aerul nostru?” „Ba da!” „Ei, vedeţi?”

E de-al nostru, sau de-al lor, al celor în mijlocul cărora a performat? Există un for internaţional care să stabilească clar acest lucru? Atunci, cum rămâne? Cât la ei, şi cât la noi?

Nu ne mai pasă că premiantul internaţional nu a plecat de bine din ţară, că el a cam uitat de noi, sau că nu ne mai bagă în seamă. Sau că nu ne mai vrea. Noi îl iubim necondiţionat, chiar dacă ne priveşte cu un singur ochi, şi bine facem. Poate că ar trebui mai multă măsură, dar iubirea, când e, e oarbă, după cum se ştie. Suntem buni, toleranţi, generoşi, mai în toate privinţele, poate cu un „prea” în faţă. Aşa ne-a dat Dumnezeu, aşa rămânem.

Premiul Nobel s-a mai plimbat prin faţa unor români deosebit de înzestraţi, dar nu s-a oprit, din păcate, la niciunul. Nichita Stănescu a fost unul dintre candidaţi, dar n-a fost să fie, inclusiv din cauza invidiei colegilor de breaslă. Au fost şi alţii. Recent, Mircea Cărtărescu, cotat ca fiind unul din cei mai valoroşi scriitori români, a ratat, spre regretul nostru, mult râvnitul premiu.

Nichita Stănescu, din mamă rusoaică şi tată român, care a spus „Limba română este patria mea”, nu a plecat din ţară, dar nici prin cap nu i-a trecut aşa ceva vreodată. Din câte am înţeles, nici Mircea Cărtărescu, nemulţumit în multe privinţe de ţara lui, nu are de gând s-o facă, în pofida unor oferte care i s-ar fi pus pe masă. Alţi posibili încununaţi cu Premiul Nobel, la vremea lor, ca Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, nu au făcut-o niciodată. Lista poate continua.

Citez din spusa unui prieten mai vechi: „Vreau şi eu un Premiu Nobel pentru un născut, crescut, educat şi rămas în România. Pentru mine, acesta ar fi un Premiu românesc întreg, numai al nostru”.

Prietenul meu a forţat un pic limba română. Dar, parcă nu prea mult, încât să se supere cineva.