Al doilea – fotografie de buletin, brunet, niciun fir de păr alb. Cămaşă, sacou cu un guler neobişnuit de mare, mustaţă, cărare pe o parte, ochi şi gură umbriţi de tristeţe. Semnele unei dureri oarecare, nu una fizică, la o vârstă între 40 şi 50 de ani, plus buzele care parcă tocmai se pregătesc să spună ceva, foarte asemănătoare cu cele ale bunicului meu din ultimii lui ani.

Al treilea e aşezat pe scaun, are în spate clasicul fundal al unei pături. Însă n-a fost încadrată cum trebuie, iar între pătură şi marginea de sus a pozei se văd ramurile unui copac şi cerul. Bărbatul a fost probabil blond, cu pielea foarte albă, acum a albit complet, are mustaţă şi ţine în mână o sticlă. Pare că a luat-o cu el în poză doar de decor. Are cămaşă, cravată, sacou şi o pereche de panaloni albi. Poartă pe faţă un început de zâmbet.

Trei dintre cei patru străbunici ai mei, cei pe care am reuşit să-i “recuperez”. Copiii mei vor fi probabil singurii care vor mai afla ceva despre ei, mai departe e greu să te duci cu gândul. Cine ştie cât de empatici vor fi oamenii peste vreo 50 de ani sau cine va mai fi în viaţă pe atunci să spună povestea. Cine ştie şi pe noi cât de vii ne va păstra internetul sentimentelor.

Ştiu destul de puţine despre cei trei bărbaţi. Dar chiar şi aşa, doar intuind nişte lucruri şi ascultând câteva poveşti, pot să înţeleg ce am moştenit de la fiecare, a cui piele o port, ale cărui tristeţi s-au perpetuat până şi-n ADN, de unde vin neliniştile şi furia şi forţele care mă rup şi pe mine uneori fără avertisment. Ştiu cine a văzut războiul şi cine a văzut pacea, ştiu cine a văzut moartea încă din copilărie şi cine a numărat cadavrele propriilor copii. Ştiu cui i s-a făcut colivă, apoi s-a întors acasă viu şi întreg, dintre morţi, ca şi cum ar fi câştigat o nouă viaţă. Mai apoi, peste ani, trupul lui redus la o cutie albastră de oase s-a odihnit într-o seară într-o curte, în timp ce strănepoţii săi s-au jucat în jurul acelei cutii, au râs, au strigat, fără să aibă habar care e misterul. Dar au ţinut-o minte alţi ani şi ani. Cutia albastră din grădină de care nu am avut voie să ne apropiem şi în care era ascunsă o parte din propria noastră viaţă.

Ştiu toate astea şi nu mă aştept să fie simplu deloc pentru un strănepot din viitorul intergalactic să priceapă ce a fost cu mine, de exemplu, de ce oasele mele arată într-un anumit fel sau de ce nasul meu e uşor strâmb în fotografii, pentru că mi l-am rupt în clasa a treia, a cui e de fapt privirea asta a mea care a ajuns până la ei, pielea asta care trebuie protejată pentru că e prea albă şi de unde am luat cu toţii cearcănele astea imense care probabil vor fi moştenite de oamenii viitorului.

Cearcănele despre care toţi ne-au întrebat şi ne vor întreba de-a lungul tuturor vieţilor noastre: eşti bolnav, eşti trist, iar nu ai dormit bine? Nu, sunt în regulă, doar că aşa am eu nişte cercăne gigantice, le-am moştenit de la o stră-străbunică, după cum se poate vedea în Facebookul trecutului, o bătrână, Lavinia, care zicea că le are de la tatăl ei, care chiar nu a ştiut niciodată de unde le are. Nu ştim mare lucru despre această femeie bizară, nu ştim cine a fost, nu ştim ce a simţit, ştim doar că avea şi ea aceste cearcăne şi că la un moment dat, atunci când a existat, a scris un text oarecare, încheiat într-un mod absolut patetic cu fraza “uneori mă uit la pozele străbunicilor mei şi mă apucă tristeţea şi apoi îmi dau seama că sunt vie”.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.