Suntem singuri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
singuratate

Spăl un borcan de dulceaţă. Suntem singuri. După moartea bunicului meu, am găsit în cutiile de ceaiuri bileţele cu data la care pusese plantele uscate acolo. Într-un sertar am dat peste un carton pe care erau notate scurte reţete, cum ar fi cât timp se fierbe orezul. Bastonul lui a rămas încă pe hol, rezemat de un perete.

Ai mei s-au contrazis – unde sunt batistele lu` tata?, le-ai mutat?, nu le-am mutat, era bine să le fi lăsat acolo. Pe masa din cameră i-au pus o mică icoană. Mama a zis că i-ar fi plăcut. Suntem singuri.

Acum cinci ani, când m-am mutat la Bucureşti, într-o seară am văzut la metrou doi bărbaţi în costume elegante care se băteau. Unul era leşinat deja. Erau mulţi oameni care se holbau, mai puţin eu, pentru că frica a fost mai mare decât curiozitatea. Am urcat în metrou şi o staţie mai încolo era un alt univers, nimeni nu ştia absolut nimic despre ce văzusem eu înainte.

Suntem singuri. O verişoară a mea a murit singură într-un spital din Italia anul trecut. Lucra acolo de ani buni. Una dintre prietenele mele din copilărie s-a sinucis acum ceva vreme, când a rămas singură în cameră. Eu am văzut într-o seară un bărbat căzând de pe un bloc. Prin acoperişul chioşcului de covrigi a căzut. Suntem singuri. Suntem nişte mere căzute dintr-o pungă şi răsfirate pe toată strada, la picioarele unui bărbat care tocmai a făcut atac de cord la intrarea în casă. Suntem ciocolata pusă bine într-un dulap şi pe care n-o s-o mai mănânce niciodată nimeni. Suntem pozele vechi de o sută de ani despre care în sfârşit nimeni nu ştie ce mai reprezintă. Suntem singuri.

Aprindem luminile pentru că suntem singuri. Deschidem televizoarele pentru că suntem singuri. Ne ţinem bine de cei de lângă noi pentru că suntem singuri. Ne visăm morţii pentru că suntem singuri. Ei vin şi ne spun ce îşi doresc de mâncare, de băut, iar uneori noi le respectăm toate voile, pentru că ne temem să rămânem singuri. Suntem corpul oraşului şi răsuflarea lui şi mirosul lui suntem, participăm la tot răul, la tot binele, la toată jalea şi la toate uralele, la toate crimele şi la toate naşterile, sorbim din toate cupele, ne dăm jos căciulile când se cântă imnul, dar cu toate astea suntem singuri.

Viaţa secretă a bunicului meu încă există în dulapuri, în şifoniere, în sertare, hainele lui încă atârnă pe cuier, pe umeraşe, nu s-a luat nicio decizie, nu s-a stabilit nimic, energiile s-au deranjat din poziţiile lor iniţiale şi nu a apărut nimic în univers deocamdată care să le reaşeze în alte zone, să le echilibreze. Încă mai aşteptăm în poziţia aia cu trei secunde înainte de aplauze, încă se fac planuri, cele mai eficiente fiind cele pe termen lung, pe care e mai simplu să nu le respecţi, pentru că nu speră nimeni să fie totul gata, iar între timp oricum cineva va muri. Mereu între timp cineva va muri.

Aşa că oamenii încă aşteaptă singuri, vii sau morţi, pe holuri de onoare sau doar pe masa din sufragerie, să-şi găsească un loc nou în lume. Undeva unde nimeni să nu-i mai plângă, de unde nimeni să nu-i alunge, unde nimeni să nu mai ştie cât de frumoşi şi de tineri şi de întregi au fost cândva.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite