Scrisori de la mama

Iar am primit o scrisoare de la mama. Cum o fi putând ea să-mi scrie de pe lumea cealaltă, nu ştiu! Sunt scrise chiar de mâna ei scrisorile pe care le primesc. Recunosc de la mii de ani lumină tot ce are legătură cu mîinile mamei.

În primul rând, lumina are legătură cu ele. Îndeosebi lumina care intră noaptea pe fereastră şi stă ore în şir la căpătâiul meu, prefăcându-se că-mi păzeşte somnul. Ea vine de fapt să-mi întrebe gândurile ce mai fac.

Bine, răspund ele. Dar dumneata?

Bine şi eu, răspunde dumneaei. După care îmi ia inima la întrebări. Când se asigură că e în bună stare şi inima, se mută la mâini, pe care doar le mângâie, dar altfel decât odinioară, când se putea folosi ea însăşi de mâini pentru a mângâia, deşi era încă de pe atunci tot un fel de lumină.

Apoi se îndreaptă spre picioare cu intenţia de a-mi scoate ghimpii ce mi-au intrat în tălpi peste zi.

Sunt mulţi, foarte mulţi ani de când nu mai umblu desculţ pe câmp şi ea ştie asta, dar vrea să fie sigură.

Rămâneţi sănătoase, spune înainte să plece şi, în timp ce spune asta, are grijă să le mai mângâie o dată pe toate. Adică şi fruntea,  şi inima, şi mâinile, şi picioarele.

Aşa se explică de ce  mă trezesc eu  în fiecare dimineaţă învelit în mângâieri. Acesta e felul în care ştie mama să scrie, cu mângâieri, nu cu litere.

M-am şi mirat la început, aducându-mi aminte că pe lumea aceasta ea nu ştia carte. Uite însă că pe lumea în care se află acum ştie! Dar nu asta este uimitor, ci faptul că eu reuşesc  să desluşesc scrisorile ei. Insă numai în timp ce dorm. Ziua, cu ochii larg deschişi, sunt complet analfabet. D-asta nici nu păstrez mângâierile mamei doar pentru mine, le împart cu oamenii ce-mi  ies în cale. Poate că lor nu le scriu mamele aşa cum îmi scrie mama mie. Sau poate că ei uită pur şi simplu să le deschidă scrisorile. Eu nu uit niciodată. Tot aşa cum nu uit să răspund. Treaba aceasta o încredinţez de fiecare dată inimii. Doar că inima, destul de ascultătoare, altminteri, mai varsă din senin câte-o lacrimă.

E de la ploaie, îi explic mamei  în scrisoarea următoare. Au căzut câţiva stropi de ploaie pe foiţa de înserare  pe care ţi-am scris!

Adevărul e că de când s-a dus mama acolo unde s-a dus, indiferent de vreme, plouă  tot timpul pe pământ!

P.S. A început într-un sfârşit de octombrie ploaia aceasta. Într-o zi cu soare de acum 13 ani. Ai grijă de mama, Doamne!