Praznicul datoriei şi datoria convingerii. Cămara Paştelui, între iubire şi discernământ

Am scris despre toate acestea pentru că an de an, nu lucrurile se schimbă, ci înţelegerea asupra lor. E mult mai important să vezi toate acestea decât să faci paradă de definiţii într-o pledoarie în care cei mai mulţi s-ar putea să nu se regăsească, din diferite pricini. Dar ca orice sărbătoare, a născut culturi şi subculturi.

Văzusem arhetipuri colorate la tot pasul. Erau spânzurate în parade de intimitate descompusă pe pereţii caselor virtuale, acolo unde altădata stătea doar portretul oval al vreunui cunoscut. Tot ce asudase maiaua mai bun printre tăvi, tot ce sângerase rogvaiv peste căldarea de ouă, tot ce agonisiseră părinţii să facă din masă pod de îndestulare, erau aici. Puteai să le vezi şi să te bucuri de ele, ca şi când ai fi fost cu ei alături. Era o himeră socială fantastică, una care ştia să seducă singurătatea, curiozitatea şi deznădejdea. Cu toate acestea, le priveam şi eu la rândul meu şi le făceam cu sfinţenie. Nu din fanatism şi habotnicie, ci pentru că crescusem cu şi prin tradiţie, şi obişnuiam să cred că dacă nu le ai într-un an, poate cu ceva mai mult decât de obicei, l-ai supărat pe Dumnezeu.

Morala, pe scurt, e că în tot timpul în care am fost copil, de sărbători ştiam să număr, să cântăresc, să mă petrec obsedant cu justa măsura. Oricum, numai aristotelic nu. După ureche. Cei mari trebuie să facă, cei mici să creadă. Şi nu îmi spusese nimeni că povestea similară se dădea în creştinism, însă cu alte daruri şi dintr-o altă iubire.

Păstram în conştiinţă tot felul de tradiţii, de amin-uri populare, care făceau lucrurile să fie aşa şi nu altfel. Ceream însă înţelegere: de la alţii pentru nepriceperile mele- potenţiale greşeli- de la lucrurile însele pentru cunoaşterea mea. Am citit. Am întrebat. Am căutat. Am găsit, peste ani, un om care de Crăciun încă mai tolera în aceeaşi ramă ieslea pruncului şi desaga Moşului- poate pentru că se îndrăgostise de ele şi adunate, dădeau sursa unei utopii de bunătate omenească pe care o asocia cu ziua lui de naştere, aflată la trei zile distanţă de sfintele sărbători, dar care de Paşte celebra moartea şi învierea. Până acum vreo şapte, opt ani, ştiam că cele două sunt o consecuţie dăruită de Dumnezeu prin legea firii. Mai târziu, am început să o învăţ pe prima ca pe o simplă amânare a celei de-a doua. Tradiţiile cu micile lor arhetipuri aromate sau tărcate de nuanţe nu făceau decât să îmi aducă aminte de diferenţa dintre cele două vârste- cu ele rămăsesem până acum, în toată amintirea sfintei sărbători.

Am scris toate acestea pentru că an de an, nu lucrurile se schimbă, ci înţelegerea asupra lor. E mult mai important să vezi toate acestea decât să faci paradă de definiţii într-o pledoarie în care mulţi s-ar putea să nu se regăsească, din diferite pricini. Dar ca orice sărbătoare, a născut culturi şi subculturi.

Într-un fel, mi-am spus că ai datoria de a muri nu pentru a-ţi rosti şi îndeplini condiţia metafizică (ori ontologică, aşa cum preferă alţii să o speculeze), ci pentru că în asta stă proba firii omeneşti făcută după îndoita fire a lui Dumnezeu.

Iar asta ar trebui să fie o metafizică pe înţelesul tuturor. Poveştile despre Dumnezeu nu sunt poveşti cu note de subsol.

De aceea, simplu şi clar, mi-am spus în suflet că Sfintele Paşti depun mărturia Praznicului datoriei şi datoriei convingerii. Ai datoria de a muri şi datoria de a crede că aşa cum nu suntem din astă lume, tot aşa nu vom rămâne în ea. O poţi numi în multe feluri, dar în ea cresc credinţa, nădejdea şi dragostea.

Îmi amintesc de un interviu al Părintelui Iustin Pârvu:

"- Ne e frică de moarte. Moartea e un sfârşit?

E o datorie pe care trebuie să o împlinim. Aşa cum avem un început la voia lui Dumnezeu, aşa avem şi un sfârşit, la voia lui Dumnezeu. Trebuie să fim mulţumiţi şi de una, şi de alta. Să ne împăcăm cu infinitul prin credinţă."

Asta înseamnă, pe scurt, să te împaci cu Sine şi să răspunzi cu iubire şi iertare celor care te fac să rămâi la felia ta de lume, ca şi când dincolo de ea nu ar fi nimic. Nimic din toată promisiunea morţii ca înviere.

Vă scriu cu tihnă şi bucurie, să vedeţi Cămara Paştilor, între iubire şi discernământ. Pricepeţi, fiecare după putere, prin discernământ, alegere, credinţă, raţiune, depărtare de la habotnicie, conştiinţa înţelegerii şi, cel mai important, a interogaţiei. Uneori, de un semn de întrebare atârnă o întreagă credinţă şi un suflet fără haină.

Vă scriu şi vouă, ceea ce le-am scris şi altora, în urmă cu două ceasuri: Nu pot să vă doresc decât ca să vă drămuiţi harul aşa încât să vă iubiţi unii pe alţii ca şi când aţi aparţine aceluiaşi trup şi aceluiaşi suflet în lume, dar să îl iubiţi pe Dumnezeu ştiind că nu sunteţi din lume. Hristos a înviat !