Nicolae Steinhardt, „ovreiul“ ce a găsit creştinismul într-o rangă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Steinhardt, considerat un adevărat reper în
popularizarea valorilor creştinismului şi a virtuţilor vieţii monahale
Nicolae Steinhardt, considerat un adevărat reper în popularizarea valorilor creştinismului şi a virtuţilor vieţii monahale

În 15 martie 1960, un evreu născut în comuna Pantelimon, şi cunoscut în mediile literare ca un scriitor acid, era botezat creştineşte, pe ascuns, în arestul de la Jilava. Povestea şi scrierile sale continuă să inspire oamenii, oferindu-le o lecţie de curaj, perseverenţă şi credinţă.

„Dumnezeu iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea“, scria Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“. Iar observaţia este datată 29 august 1964, la numai câteva zile de la eliberarea sa din arestul de la Jilava, după o detenţie cruntă, dictată pe motive politice. Este un punct de pornire, poate nu şi cel mai nimerit, dar probabil cel mai pur descriptiv cu putinţă pentru textul ce urmează. Pentru că, la urma urmei, ce om iese dintr-un loc în care în ultimii cinci ani a primit bătăi cumplite cu ranga de fier, a fost umilit în toate modurile posibile, încercând să i se ia şi ultima formă de demnitate, spunând aceste cuvinte şi, mai ales, folosind într-o propoziţie scurtă cuvintele „Dumnezeu“ şi „imbecilitate“? Întreaga viaţă a lui Steinhardt pare cuprinsă între astfel de contradicţii la graniţa cu imposibilul. Evreu creştinat din propria iniţiativă, avid de recunoaştere publică, dar şi singuratic, neîndreptăţit într-un mod absurd, dar iertător până la capăt. Din mijlocul acestor consecinţe, construite parcă pe modelul logicii clasice, pe care Steinhardt o adula îndeajuns de mult încât să ştie să nu trăiască după ea, se conturează un portret şi o posibilă explicaţie a fascinaţiei pe care acest personaj continuă să o exercite şi astăzi.   

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, era veteran din Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect. De altfel, de-a lungul vieţii, cel al cărui nume de naştere avea să se transforme pe copertele cărţilor în Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeţ al tatălui, recunoscând că de la acesta a învăţat care este suprema calitate a unui om în viaţă: curajul.

„Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, spunea Steinhardt, reprodus în lucrarea „Între lumi“, scrisă de Nicolae Băciuţ.

Mama sa este descrisă în aceeaşi tentă cromatică de nostalgie, dar în nuanţe ceva mai calde şi blajine. „Maică-mea era poreclită «Bunătate». Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor. Model i-am avut pe amândoi părinţii. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei! Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce minunat lucru ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie. Apoi, maică-mea a fost o femeie frumoasă. Tata n-a fost un bărbat frumos. Ca şi anecdota cu G. B. Shaw şi frumoasa actriţă, în mine nu s-au împlinit calităţile celor două părţi“, povestea Steinhardt, cu nostalgie, în aceeaşi carte.

O amintire distantă

Despre cea mai îndepărtată amintire din copilăria lui Nicolae Steinhardt s-ar putea scrie o întreagă carte. În povestirea celui care a trăit-o, amintirea cuprinde alte vremuri, aerul unui alt Bucureşti, căldura unei veri şi o întâlnire „intelectuală“ de o senzualitate ce l-ar face să roşească şi pe Vladimir Nabokov, celebrul autor al romanului „Lolita“: „Era o dimineaţă de vară, caldă, în grădina Cişmigiu, eu să tot fi avut cinci ori, poate, şase ani, cu o verişoară de a mea, pe nume Sofia, eu (mi-a rămas o fotografie á la minute) în pantalonaşi albaştri scurţi, ea blondă, trupeşă, în rochie albă, citindu-mi (nu fără patos şi talent căci urmase câtva timp cursurile conservatorului de artă dramatică) din I. Al. Brătescu-Voineşti: «Metamorfoză», «Puiul», «Sâmbătă», «Niculăiţă» Minciun㻓. Adesea mă rog lui Dumnezeu să-i roureze sufletul, prietenos şi binevoitor, aşa cum, atunci, mi l-a rourat ea mie. Am avut o copilărie fericită“, îşi amintea Steinhardt, în lucrarea citată.

Pasiunea pentru romanele poliţiste

La 7 ani, merge la şcoală, urmând în particular şi şcoala „Clementa“. La liceu, îi are colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat, nume ce-i vor schimba ireversibil destinul. Deşi de confesiune mozaică, urmează cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, cel care-i pune şi primele baze ale „convingerilor politice“: „Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e“.
La 17 ani, Steinhardt începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul“ al lui Eugen Lovinescu. Publică sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 îi apare primul volum parodic „În genul... tinerilor“, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade“, carte de care avea să se dezică mai târziu.

Persoana cu cea mai mare influenţă asupra vieţii sale, în această perioadă, este, după cum avea să-şi amintească mai târziu, Manole Neuman, „un ovrei conservator, român de dreapta, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului“. Desigur, nu era vorba despre substanţa halucinogenă, ci despre „opiumul intelectualilor“, în definiţia lui Raymond Aron: socia­lismul. „Fecior de mici burghezi din Olteniţa, Manole se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente“, îşi amintea Steinhardt. Începe să simtă gustul lumii literare şi devine unul dintre spectatorii constanţi ai scenelor de teatru din Bucureşti. Citeşte şi scrie cu o pasiune ieşită din comun, combătând ceea ce i se păreau a fi nedreptăţile sau absurdul epocii al căror martor i se dăduse sarcina de a fi.

În acelaşi timp, devine un fan înfocat al romanelor poliţiste, o influenţă ce avea să se transforme într-una dintre cele mai durabile pasiuni ale viitorului monah: „Am avut, în copilărie şi tinereţe, o mulţime de prieteni şi de prietene. Cu unul, mai ales, am împărtăşit pasiunea pentru romanele poliţiste. Erau, atunci, cu totul altceva decât ce au ajuns a fi: un amestec de trivialitate, pornografie, şi scrise cu farmec. Nu degeaba, din «Parfumul doamnei în negru», al lui Gaston Leroux, şi-au ales suprarealiştii unul din sloganurile lor. Romanele acestea poliţiste de altădată le-am adorat“, spunea Stein­hardt, în cartea scrisă de Nicolae Băciuţ.

Sinuciderea Occidentului

nicu 2

Alături de tatăl său, Oscar Steinhardt

Imediat după 20 iulie 1932 are revelaţia tragediei ce va bântui Europa în următorii zeci de ani. „Ruşinoasa prăbuşire a social-democraţiei germane“, cum o numea, şi, implicit, venirea la putere a naziştilor, îi dezvăluie partea întunecată a istoriei şi „laşitatea crescândă a Occidentului“: „Când am citit în Rostovţev că Imperiul Roman nu a luat sfârşit, ci s-a sinucis, mi s-a părut că mă aflu în prezenţa unei simple formule stilistice patetice. Am înţeles apoi că exprima doar o realitate. Occidentul nu a făcut decât să se sinucidă, lent“, scria Steinhardt despre experienţa acelor ani.

În 1935 şi 1937, publică două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar, între 1937 şi 1939, circulă prin Europa: Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria. La final, revine la Bucureşti, unde începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, la recomandarea lui Camil Petrescu. Este autor de cronică de spectacol, traduce intensiv, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului. Multe dintre eseurile şi cronicile din această perioadă vor vedea lumina tiparului în volumul „Prin alţii spre sine“.

Nimic spectaculos nu răzbate despre viaţa sa intimă. Poate doar câteva fragmente din „Eseu romanţat asupra neizbânzii“ şi rândurile ce vor constitui, mai târziu, începutul „Jurnalului fericirii“: „Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte... (...) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (...) Mă uit la ea – e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă“.

Arestul: „Călcat în picioare“

nicu 3

În 1959, în arestul Securităţii


După 1940, Steinhardt începe să aibă probleme la „Revista Fundaţiilor Regale“. Este dat afară, împreună cu Vladimir Streinu, dispărând, practic, din viaţa literară, până în 1944. Mai face o tentativă de a se întoarce la vechiul loc de muncă, însă se declară din nou învins, în 1947, în urma unui denunţ.  Colaborează, când i se oferă ocazia, la „Universul literar“ şi „Viaţa românească“, însă destinul îi stă sub semnul condiţiilor materiale extrem de precare.

În 1959, la 46 de ani, Stein­hardt este arestat şi declarat inculpat în celebrul proces „Noica – Pillat“. La 31 decembrie, acelaşi an, este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi introdus „lotul intelectualilor mistico-legionari“. Ironia supremă pentru un evreu care, în ultimii ani, fusese prigonit din cauza originilor de către regimul Antonescu. Steinhardt refuză compromisul. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică.

„Metodele de simplă securitate“

Despre anii petrecuţi de Stein­hardt la Jilava se ştiu relativ puţine. Majoritatea menţiunilor sunt autobiografice şi provin din „Jurnalul fericirii“. Unul dintre aceste fragmente, referitor la modul în care decurgeau anchetele, este edificator asupra condiţiilor de detenţie pentru un condamnat politic.

„Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simplă securitate», cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu şi al lui – şi cu gentileţe stingherit părintească mi le aplică pe cap, pe tălpi, după cum e cazul“, scria Steinhardt. ;

Revelaţia de la Jilava: lecţii de catehizare în şoaptă

La Huşi era, în urmă cu trei ani, o iarnă din acelea care acoperă tot ce înseamnă viaţă, când nu mai poţi vedea decât vântul. Nu era nimic curat în troienele alea albe care acoperiseră asflaltul ori piatra cubică, ce-o fi fost, cu tot cu maşinile şi gunoaiele lor. Era joi. În chilia părintelui era cald, iar aerul parcă nu fusese lăsat să scape prin micile ferestre de o eternitate. Mirosea dulce. Părintele Mina, astăzi în vârstă de 92 de ani, era întins pe pat, pe cap purta două căciuli, una peste alta, şi era acoperit bine.

Se făcuse linişte. Părintele Mina îşi aminti: „Era spre sfârşitul lui februarie. Eram vreo 60 în celulă, trei rânduri de paturi etajate. Într-o noapte, uşa se deschide şi este împins un om cu bocceaua sub braţ, înspăimântat şi nedumerit. Toate paturile erau ocupate, erau şi câte doi în pat. L-am văzut şi i-am făcut semn să se urce la mine. Să mai dormim puţin, că acuşi e ziuă. A doua zi am aflat că se numeşte Nicolae Steinhardt şi că e «ovreu», cum zicea el“. Era anul 1960, într-o celulă din închisoarea  Jilava.

„Botezul şterge toate păcatele“

„Părintele Mina mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le făceam şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş“, scria Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii“.

 „Mi-a spus că vrea să treacă la creştinism. Eram cu alţi doi preoţi greco-catolici, dar a ales să fie botezat ortodox. Nu aveam nici sfintele vase, nici veştminte, nu aveam nimic, doar eram în închisoare. Păstrasem nişte pâine de la masă, iar vin am făcut din două kilograme de struguri primite în pachet în coloniile de muncă“, spune părintele Mina. 

În „Jurnalul“ lui Nicolae Steinhardt, sfânta taină a botezului n-are nimic din ceremonialul tradiţional. Era 15 martie 1960: „Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. (...) Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, cuibărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără
a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năcăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă. (...) Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi duh rapid“.

Naşul de botez fusese ales Emanuel Vidraşcu, şeful de cabinet al ministrului de Externe Mihai Antonescu şi cel care a purtat cu maşina la tipografie celebrul ordin „Vă ordon, treceţi Prutul!“.

În chilia părintelui se făcuse târziu, iar măicuţele se întorseseră. Nici vântul, nici frigul nu se domoliseră. (Laurenţiu Ungureanu)

La repezeală, părintele Mina mă înseamnă cu semnul crucii şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Mina Dobzeu, ieromonah român basarabean

Aproape de Dumnezeu: dascălul de la Rohia

nicu 4

Alături de Ieromonahul Justin, la Mănăstirea Rohia, mijlocul anilor 1980

Cosmin Carp

cosmin.carp@adevarul.ro

În august 1964, Nicolae Steinhardt este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Merge imediat la schitul bucureştean Dărvari, unde îşi desăvârşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

Reintră în viaţa literară, la insistenţele prietenilor Constantin Noica şi Alexandru Paleologu. Lucrează la un nivel titanic, părând să încerce să compenseze timpul pierdut în detenţie: publică traduceri, medalioane, eseuri, cronici.

Semnătura sa apare în publicaţii precum „Secolul 20“, „Viaţa Românească“, „Steaua“, „Familia“, „Vatra“, „Orizont“, „Echinox“ sau „Opinia studenţească“. În urma acestor colaborări, rezultă mai multe volume de eseuri şi critică literară, cele mai mai cunoscute fiind „Între viaţă şi cărţi“ (1976) şi „Incertitudini literare“ (1980, pentru care şi primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

După moartea tatălui său, în 1967, începe să-şi caute o mănăstire. Este refuzat de toată lumea. Trecutul din temniţele comuniste şi frica de eventualele represiuni ale sistemului îl transformă într-o persoană preferabil de evitat. La îndemnul lui Constantin Noica, Steinhardt se întâlneşte cu ÎPS Justinian Chira, care îl îndeamnă să meargă la Mănăstirea Rohia. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea din nordul ţării, de către episcopul Justinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl şi iau sub aripa lor ocrotitoare.

„Toate necazurile tale le cunosc“

Deşi la o vârstă înaintată, 92 de ani, ÎPS Justinian Chira îşi aminteşte şi astăzi cum părintele Nicolae a venit la el pentru ajutor. „L-am luat sub aripă la mine şi nu s-a mai atins Securitatea de el. Anterior, mersese la alte mănăstiri, a încercat peste tot şi n-a fost primit. Nimeni nu l-a primit când a ieşit din temniţă. Aşa a ajuns la Noica şi i-a spus: «Noica, vreau să mă retrag într-o mănăstire, am încercat, dar nimeni nu mă primeşte». Şi Noica aşa i-a răspuns: «Dar la Rohia ai fost? Ai stat de vorbă cu stareţul Chira? Îl cunoşti?». Ei bine, Noica l-a trimis la mine. Eram episcop la Cluj şi a venit la mine. I-am spus: «Foarte bine, băiatul meu, şi eu am fost aşa, ştiu eu foarte bine, ştiu eu mai bine decât ştii tu, toate necazurile tale le cunosc». L-am trimis la Rohia, să stea de vorbă cu stareţul şi aşa a ajuns Steinhardt aici“, ne-a declarat ÎPS Justinian Chira. Încă de la venirea sa la mănăstire, Steinhardt dădea impresia unei persoane profund scindate: pe de-o parte, era plin viaţă, fără stare, dar, în acelaşi timp, era evident afectat de perioada petrecută în detenţie. „I-am spus stareţului Serafim ca să îi dea o ocupaţie, că nu putea sta. L-a pus să aşeze biblioteca. Nu era cuminte, să tacă şi să stea deoparte după ce-a fost eliberat. Nu putea respecta regimul comunist. De la noi a învăţat lecţia, cum să se poarte ca oamenii“, adaugă ÎPS Justinian.

Planul stareţilor a funcţio­nat. Treptat, Steinhardt s-a transformat într-un bun dascăl şi o persoană mai degrabă retrasă şi ascultătoare, în locul celei revoltate ce păşise pentru prima dată dincolo de porţile Mănăstirii Rohia. Şi-a luat munca în serios, dar a avut grijă să se înconjoare de ucenici, pe care i-a ajutat de-a lungul anilor. Imaginea sa încă îi face pe călugării mănăstirii să spună despre acesta că era un om sufletist, de o smerenie rară. Nu trecea o zi fără ca părintele să nu se îngrijească de educaţia celor tineri şi să le dea sfaturi.

Îi plăcea „ascultarea“

Părintele Pantelimon (44 de ani) este unul dintre aceşti oameni, care nu se fereşte să afirme acum că Steinhardt a fost ca un tată pentru generaţia sa. „Eu aş zice că am fost mai mult decât un simplu apropiat, am fost chiar un ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. L-am întâlnit pe părinte chiar în ziua în care am intrat în mănăstire. Se întorcea de undeva de la Târgu Lăpuş împreună cu părintele Serafim, fostul stareţ al mănăstirii, şi părintele Paisie. Legat de ucenicia pe care am făcut-o cu părintele Nicolae, când eram elev la seral, la Târgu Lăpuş, îmi amintesc că îşi făcea timp ca, de fiecare dată când mă întorceam de la şcoală de la cursuri, să stea cu mine câteva minute, poate uneori şi mai mult, şi să mă examineze. Cum m-am pregătit, cum m-am prezentat, mai ales la orele de română, la orele de istorie şi îmi dădea sfaturi. Chiar şi acum îmi aduc aminte de sfaturile pe care mi le dădea dânsul şi îi făcea mare plăcere compania tinerilor. Întotdeauna îşi făcea timp să stea cu noi, să ne povăţuiască, să ne îndrume, ceea ce a contat foarte mult pentru noi ca tineri elevi şi tineri învăţăcei“, spune părintele.

Harul părintelui Steinhardt era un atu pentru toţi tinerii învăţăcei de la Rohia. Mai mult, modul său de viaţă, atitudinea faţă de Dumnezeu şi ascultarea erau lucrurile care l-au făcut să fie unul dintre cei mai iubiţi şi respectaţi duhovnici ai mănăstirii. „Părintele era o fire foarte, foarte sufletistă. Foarte iubitor de viaţa monahală, îi plăcea ascultarea. Era respectat de toţi, de la stareţul mănăstirii până la ultimul frate. Era un om plin de viaţă, a pus pe picioare biblioteca mănăstirii, a aranjat fiecare carte, şi ţineţi cont că erau peste 23.000 de volume. Venea regulat la slujba de noapte, care era între orele 10 şi 11 seara, şi citea la psaltire, trăgea clopotele la slujba de noapte, trăgea clopotul la amiază, la ora 12.00, cum se obişnuieşte la noi, şi chiar şi făcea câte un pic de engleză cu fraţii din mănăstire, fraţii mai tineri, doritori să înveţe lucruri noi. Ne iubea foarte mult, dar ne şi certa când greşeam. Pe atunci aveam 17-18 ani şi, bineînţeles, cum sunt tinerii, mai greşeam din când în când. Dânsul, ca şi un părinte bun şi iubitor, ne certa cu multă blândeţe şi multă dragoste şi încerca să ne facă mai conştienţi“, îşi aminteşte părintele Pantelimon.

Dedicându-şi mare parte a timpului instruirii celor tineri, părintele Nicolae a devenit rapid un model pentru tânăra generaţie. „Îl iubeam foarte mult şi ne simţeam în preajma dânsului ca şi în preajma unui tată duhovnicesc. Ne simţeam foarte aproape. Eu de multe ori îl mai şi deranjam. Veneam cu tot felul de întrebări, abia intrat în viaţa monahală, dar nu se supăra şi întotdeauna îşi făcea timp şi pentru noi“, mai spune părintele Pantelimon.

 „Un om foarte vesel“

Pe lângă tinerii din mănăstire, părintele Steinhardt îşi făcea timp să primească fiecare vizită, fiecare om care cerea un cuvânt de încredere sau un sfat. „Era un om foarte vesel. O veselie care te apropia de dânsul foarte mult. Cu toate că era în vârstă, stăteai cu dânsul de vorbă sau când te povăţuia, te simţeai foarte aproape. Nu era o diferenţă de generaţii, dânsul obişnuia să stea aici la birou, să primească duminica şi de sărbători pe toţi credincioşii care veneau cu necazuri, cu greutăţi, cu probleme la mănăstire şi aşteptau un cuvânt de povăţuire, de mângâiere. Să ştiţi că de la fiecare băbuţă, până la profesori universitari, cu fiecare ştia să vorbească, se cobora la nivelul fiecăruia, avea răbdare foarte multă şi era iubit de toată lumea“, îşi aminteşte părintele Pantelimon.

Răbdarea de care a dat dovadă, cuvintele de alinare şi sfaturile pe care le dădea tuturor făceau ca sute de oameni, de orice vârstă, să-l caute la chilia de la Mănăstirea Rohia. „Era foarte sufletist, nu vedeai la dânsul o aroganţă, o mândrie. Întotdeauna dacă era ceva, lăsa de la dânsul, vorbea cu multă bunătate, avea răbdare să-ţi explice. Puteai să-l întrebi orice, şi chiar ne spunea, de multe ori, să mergem la el cu orice nelămurire avem, orice întrebare pe care vrem să i-o adresăm cu toată sinceritatea, şi el încerca să ne dea un răspuns cu toată bunătatea şi toată înţelepciunea. Toţi tinerii care i-au trecut pragul şi toţi prietenii au avut de învăţat foarte mult de la dânsul. Îmi amintesc dragostea cu care ne primea, smerenia cu care ne vorbea şi bunătatea cu care ne trata, ori de câte ori mergeam la chilia dânsului sau îl întâlneam şi îi ceream un cuvânt de folos sau o nelămurire“, povesteşte duhovnicul.

Modul său de viaţă, răbdarea şi devotamentul faţă de mănăstire sunt doar câteva lucruri pe care ucenicii părintelui Nicolae Steinhardt îşi doresc să le fi deprins de la maestru. „Mi-aş dori să fiu atât de smerit, atât de bun la suflet, atât de deschis faţă de tineri şi de părinţii mănăstirii şi faţă de toţi credincioşii care ne trec poarta mănăstirii, cum a fost părintele. El nu lăsa nimic din ceea ce îşi propunea, deşi ajunsese la o vârstă totuşi destul de înaintată. Era foarte ambiţios şi foarte determinat“, mai spune părintele Pantelimon. ;“

Eu am fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica. Tot lui Noica îi datorez şi prezenţa mea la Rohia. (…) Vedeţi cât de puţin făţarnic sunt când afirm că trebuie să fiu mai mult decât recunoscător.

Nicolae Steinhardt, din lucrarea „Primejdia mărturisirii“

Un altfel de portret: Steinhardt „drămuitul“ şi „tipicarul“

nicu 5

Steinhardt (primul din dreapta), alături de călugării de la Rohia, în 1989, anul morţii sale

La două decenii de la trecerea sa în nefiinţă, Nicolae Steinhardt este caracterizat ca un personaj tipicar, ce ţinea la programul său zilnic şi care încerca să-şi facă munca fără abateri. Nu rata nicio slujbă, îşi dedica timpul biblio­tecii, dar mai avea vreme şi să citească sau să-şi scrie gândurile în câteva rânduri. Chilia sa a rămas neschimbată, straiele aranjate frumos, cerneala şi hârtia pe masă, cărţile la care ţinea atât de mult şi fotografiile din viaţa sa, toate au rămas la locul lor, exact cum părintele le-a lăsat.

„Avea toate drămuite şi rânduite, ca să nu-i scape nimic într-o zi. Dânsul venea permanent la Sfânta Liturghie dimineaţa, la vecernie şi la slujba de noapte şi în restul activităţii era la biblio­tecă, unde îi plăcea foarte mult să lucreze cu cărţile. Când a venit dânsul în mănăstire, biblioteca era un depozit de carte, un morman de cărţi, şi a avut răbdarea ca să ia fiecare carte în parte, să o aşeze la locul ei în bibliotecă, pentru a fi cu mult mai accesibilă“, îşi aminteşte părintele Pantelimon.

Greutatea trecutului

nicu 6

Părintele Pantelimon, fostul ucenic al lui Steinhardt

Cei care l-au cunoscut pe părintele Steinhardt spun acum că viaţa sa monahală a fost o jertfă, cum au fost şi închisoarea şi toate celelalte greutăţi prin care a trecut şi pe care le aminteşte în „Jurnalul fericirii“. Povestea adesea cât de grea şi dureroasă este viaţa fără de Hristos, referindu-se la viaţa de dinainte de botez, botezul creştin din închisoare, când trăia în nelinişte.

Din păcate, nu a apucat să vorbească prea mult despre trecutul său, o parte din el rămânând şi astăzi o enigmă pentru ucenicii săi. „Nu ne-am aşteptat ca să se ducă aşa de repede dintre noi. Dânsul avea o suferinţă, avea un regim alimentar, era mai slăbit în putere, dar nu s-a aşteptat nimeni ca să îl cheme
Domnul dincolo şi să nu avem noi timp. Erau şi vremurile destul de grele atunci, până în 1989. Acest lucru ne-a scăpat şi ne gândim acuma câte am fi putut afla din experienţa dânsului“, mai spune părintele Pantelimon.

Temerile unui părinte

Viaţa de dinainte de botez l-a urmărit în gând pe părintele Steinhardt până pe patul de moarte. În repetate rânduri, spunea că nu ştie dacă Dumnezeu i-a iertat păcatele, dacă s-a pocăit destul. Cu toate acestea, ucenicii săi sunt convinşi că părintele Steinhardt şi-a îndeplinit misiunea cu smerenie şi cinste.

„Nu cred că a fost o povară pentru dânsul şi legat de acest gând aş putea să vă spun o întâmplare, despre Ava Sisoe, un mare sfânt căruia Dumnezeu i-a prevestit ziua în care va fi chemat. Dânsul era pe patul de moarte şi era înconjurat de foarte mulţi ucenici, şi era neliniştit. Când ucenicii l-au întrebat de ce este aşa, a spus: «Îs neliniştit că aş vrea să mai trăiesc un pic, să mă mai pocăiesc, să mă lase Dumnezeu să mă pocăiesc». Şi ucenicii i-au spus: «Ava, tu n-ai păcate». Atâta smerenie a avut acel Ava, încât n-a putut să se desprindă de pocăinţă, cu toate că viaţa lui a fost una sfântă. Acelaşi lucru l-am putea spune şi de părintele Nicolae, pentru că nu este puţin lucru şi este o faptă foarte mare ca un om, la cultura dânsului şi la valoarea dânsului, să se retragă într-o mănăstire, într-un vârf de munte, unde să se călugărească. Şi nu uitaţi că de origine era evreu. Noi o spunem şi azi: a făcut o mare jertfă şi, venirea sa aici şi, mai ales, activitatea sa printre noi, chiar au fost lucrarea lui Dumnezeu“, încheie ucenicul părintelui Steinhardt.

Trecerea între lumi: moartea şi „Jurnalul fericirii“

În martie 1989, angina pectorală de care Steinhardt suferea se agravează. Părintele ia decizia să plece de urgenţă la Bucureşti pentru a fi consultat de un medic specialist. Pe drumul spre Baia Mare, alături de părinţii Justin Hodea şi Paisie Rogojan, Steinhardt vorbeşte numai despre moarte.

„Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii mele“, le spune partenerilor de drum. Părintele Justin încearcă să-l liniştească: „Satana, care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale, care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit, că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum“. Steinhardt rămâne tăcut pe tot restul drumului. În aerogara din Baia Mare, în aşteptarea îmbarcării pentru Bucureşti, suferă un infarct şi este dus la spitalul din localitate. Moare câteva zile mai târziu, într-o joi, pe 30 martie 1989, la 76 de ani.

Înmormântare cu securişti

Este înmormântat la Rohia, locul iubit, în prezenţa călugărilor de la mănăstirea unde Steinhardt slujise între 1979 şi 1989. Imaginea înmormântării trebuie să fi fost una uşor suprarealistă, combinând persoanele apropiate şi oamenii ce şi-au legat vieţile de învăţămintele sale şi un grup de angajaţi ai Securităţii, trimişi să supravegheze ceremonia. Deşi fusese eliberat în 1964, Steinhardt continua să fie o ţintă şi o ameninţare pentru Securitate, fie şi doar privind influenţa enormă pe care acesta o exercita, deopotrivă, printre oamenii simpli şi intelectuali.

Despre moartea lui Stein­hardt s-a scris puţin la acel moment. Prietenul său, Ioan Pintea, îşi aminteşte că decesul a fost consemnat „printr-un anunţ în «România liberă» la rubrica «Decese», un articol profund de Adrian Popescu în revista «Tribuna», un scurt articol comemorativ semnat de Ioan Alexandru în revista «Flacăra» şi un eseu aplicat despre ultima carte a defunctului semnat de Radu Săplăcan în revista «Steaua». Nimic mai mult. De-abia după ’89, prin breşa deschisă de «Jurnalul fericirii», s-a revelat pentru toată lumea uriaşa personalitate literară şi teologică a «ovreiului creştinat»“.

Cronica publicării unei bombe editoriale

Laurenţiu Ungureanu

laurentiu.ungureanu@adevarul.ro

Episodul botezului din arestul de la Jilava va sta la baza uneia dintre cele mai importante lucrări din cultura românească: „Jurnalul fericirii“. Concepută, după propria mărturie, ca un „testament literar“, cartea a fost redactată, în prima sa formă, la începutul anilor 1970, având aproximativ 570 de pagini dactilografiate. În 1972, este confiscată de Securitate şi restituită trei ani mai tîrziu, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. O a doua variantă, mai amplă, de circa 760 de pagini, este confiscată, din nou, în 1984.

Două variante sunt scoase pe ascuns din ţară şi ajung în mâinile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, la Paris, devenind subiectul unui veritabil „serial“ difuzat la postul de radio „Europa liberă“, între anii 1988 şi 1989.

Publicată, pentru prima dată oficial, în 1992, „Jurnalul fericirii“ a devenit imediat o piatră de temelie a culturii româneşti. Lăsând la o parte conţinutul cu adevărat excepţional, un veritabil slalom prin eseistică, istoria filosofiei, literatură, memorialistică şi meditaţie persoanală, „Jurnalul fericirii“ este una dintre puţinele cărţi scrise de un autor român ce a reuşit să rupă barierele de vârstă, condiţie socială şi substrat cultural dintre diversele tipuri de cititori.

Despre „Jurnalul fericirii“ s-au scris cărţi, s-au susţinut lucrări de doctorat şi seminarii, este privită cu aceeaşi admiraţie de slujitori ai Bisericii şi de criticii literari. Fragmente au invadat Internetul, constituindu-se în citate ce pot fi regăsite pe statusuri de Facebook, alături de cele din Bill Gates şi Octavian Paler.

„Jurnalul fericirii“ se citeşte în biblioteci universitare, în apartamente din centru şi de la periferie, ba chiar şi în concedii.

Întâlnirea de la Dej

Virgil Ciomoş (59 de ani) l-a întâlnit prima dată pe Nicolae Steinhardt în oraşul Dej, în 1982. Academia Română organizase tocmai acolo un captivant simpozion de provincie despre filosofie. Amândoi veniseră să-l audă pe profesorul logician Anton Dumitriu vorbind despre ipoteza aristotelică a unei gândiri care se gândeşte pe sine, act mai degrabă divin decât uman. Le plăcea, se preocupau. Era începutul unui capitol esenţial din patericul părintelui Nicolae: cel care avea să se încheie cu publicarea „Jurnalului fericirii“.

După manifestarea culturală de la Dej, au mers la Mănăstirea Rohia, unde au continuat să vorbească probleme cărtureşti şi, uşor, ceva s-a legat. „Prieten apropiat cu părintele Steinhardt nu puteai fi decât în măsura în care, într-un fel sau altul, participai la taina lui. Prezenţa lui te chema într-un alt loc decât cel din care vorbeai şi în care erai tu însuţi. Ce să vă spun? Anumite lucruri mi le-a transmis pentru cei ce se îndoiau, poate, de convertirea lui. Faptul că l-a iubit sincer pe Hristos, de pildă, că nu fusese deloc vorba de un act formal, nici de consecinţa psihologică a vreunei depresii sau chiar a unei deziluzii în raport cu propria-i tradiţie religioasă“, ne povesteşte profesorul Virgil Ciomoş.

„Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele“

Era vesel, binedispus părintele Nicolae, dar se frământa, nu ştia să cântărească exact cât anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest faţă de imoralitatea şi laşitatea pe care le vedea în jurul său.

„Colindam împreună pădurile Clujului, încercând să întocmim liste cu potenţiali protestatari. Nu ajungeam la mai mult de câteva zeci. Era nevoie de sute, mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică“, îşi aminteşte Virgil Ciomoş. Chiar la Doina Cornea au vrut să ajungă de câteva ori – le spunea securiştilor care-l opreau la intrarea c-ar fi duhovnicul disidentei, dar aceştia rămâneau de piatră.

Două plicuri sigilate

Prietenia dintre Steinhardt şi Ciomoş a evoluat firesc, ca între doi cărturari preocupaţi de aflarea adevărului din biblioteci şi din afara lor.

Ciomoş l-a ajutat să aranjeze biblioteca de la Rohia, milos îmbogăţită cu volumele de pe rafturile personale, şi l-a ajutat apoi să o ascundă prin podurile şi acareturile mănăstirii, de teama securiştilor care se puseseră pe confiscat. „A fost prilejul cu care părintele mi-a vorbit pentru prima oară despre «Jurnalul fericirii», pe care aveam să-l primesc spre păstrare puţin mai târziu.“

Cum s-a întâmplat? Mănăstirea adăpostea câteva exemplare dactilografiate ale „Jurnalului“. Cei doi aşteptau percheziţiile iminente, aşa că au ticluit o cursă: vor lăsa câteva cărţi drept pradă, iar trans­ferul „Jurnalului“ avea să fie făcut într-un moment mai discret. Ciomoş a primit două plicuri sigilate pe care le-a ascuns la el acasă şi despre care n-a mai spus nimănui. „Jurnalul“ era în siguranţă.

„Frate Virgile, mă simt minunat!“

Nicolae Steinhardt n-a trăit să vadă momentul în care cele două plicuri au plecat din locuinţa lui Ciomoş către culegătorii din faţa maşinilor de scris şi către tipografi. „Contractase o tuberculoză intestinală în închisoare ale cărei efecte l-au urmărit toată viaţa, şi-a fracturat femurul, era cardiac şi avea tot felul de limitări fiziologice, dar se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea, nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu acelaşi gen de discurs: «Frate Virgile, eu, când nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!»“, povestea profesorul Ciomoş în volumul „Convorbiri despre N. Steinhardt“, editat de Călin Emilian Cira.

„Jurnalul fericirii“: bun de tipar

image

La sfârşitul anilor 1980

După sfârşitul omenesc al părintelui şi după sfârşitul inuman al sistemului comunist, Virgil Ciomoş a deschis plicurile. A comparat textul pe care-l avea cu cel pe care-l mai citea Virgil Ierunca la „Europa liberă“ şi a consimţit: avea, într-adevăr, variantele finale ale primei şi ale celei de-a doua versiuni ale „Jurnalului“, dimpreună cu un „bun de tipar“. Era clar: hârtii­le acelea trebuia s-ajungă la tipar.

„După decembrie 1989, am luat legătura cu domnul Andrei Pleşu, pe atunci ministru al Culturii, şi i-am spus că n-aş vrea să fac un gest editorial prea personal. Mă gândeam că îmi poate recomanda o editură şi o colecţie anume. Într-adevăr, între timp, domnul Gabriel Liiceanu preluase fosta Editură Politică, un bun prilej de a gândi împreună un proiect mai articulat“, ne-a spus Virgil Ciomoş.

Fenomenologul contemporan a ales să publice cea de-a doua variantă, cu 160 de pagini în plus, aşa că Virgil Ciomoş a dat prima variantă Editurii „Dacia“ din Cluj, unde lucra Virgil Bulat, fost coleg de puşcărie cu părintele. În dezordonata goană după repere din anii confuzi ai tranziţiei româneşti, volumele s-au trasformat într-o adevărată bombă editorială, iar „Jurnalul“ a rămas, până astăzi, una dintre cărţile de autor cu cel mai mare tiraj din România.

Ce întrebări mă obsedează în prezent? Mai bine să răspund cu substantivul pus la singular. Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri?

Nicolae Steinhardt, într-o convorbire cu Nicolae Băciuţ

Domnului Nicu Steinhardt, cel care ne învaţă să umblăm printre cărţi cu Cartea pe ele călcând.

Andrei Pleşu, dedicaţie pentru Steinhardt, 1986

Dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic şi preocupat de literaturile străine, să devină un autentic «homo religiosus» şi – nu mai puţin important – să descopere constantele unei spiritualităţi româneşti pe care, odată ieşit din închisoare, le-a cinstit cu verbul şi verva lui inimitabile. (…) închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar.

Virgil Ierunca, critic literar

Dintre numeroşii martori ai lui Hristos înfloriţi pe pământul României, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia. Nicu Steinhardt, excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Papa Ioan Paul al II-lea, 1999

Lui Nicu Steinhardt, cu sentimentul că-i pot spune: prietenia absolută are sens numai cu fiinţe ca el, desprinse de toate şi prinse în toate.

Constantin Noica, dedicaţie pentru Steinhardt, 1975

«Jurnalul fericirii» este o carte splendidă, amestec inextricabil de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică, humor, tragedie, istorie, universalitate, metafizică, fiziologie, citate de lectură şi altele.

Nicolae Manolescu, critic literar

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite