Intrarea Domnului în Ierusalim – Sfânta şi Marea Luni - Denia de Duminică seara

Intrarea Domnului în Ierusalim

Începem în această seară deniile pentru Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Fiecare zi are o valoare teologică, mistagogică şi liturgică, cu totul aparte faţă de celelalte zile sau săptămâni liturgice ale anului bisericesc.

De aceea, vă invit pe toţi să parcurgem împreună acest periplu duhovnicesc, pentru a însoţi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin toate locurile, pe drumul spre Golgota şi spre Răstignire.

Voi încerca în fiecare seară, printr-o scurtă meditaţie, să vă prezint semnificaţia zilelor acestei săptămâni sfinte, retrăind misterul care se revarsă ca un balsam tămăduitor peste bolile sufleteşti sau trupeşti ale lumii acesteia  zbuciumate şi dezorientate.

Smochinul   Hristos uscă smochinul în drum spre răstignire Să înţeleagă omul că fără de iubire Rămâne ca o frunză, ce freamătă în vânt, Ce va cădea, spre toamnă, să moară pe pământ.     Omul caută frunze de smochin  pentru a-şi acoperi păcatele!

Iubiţii mei,    

Dacă acum 2000 de ani, când Mântuitorul a intrat solemn în Ierusalim,  mulţimile de oameni Îl aclamau şi strigau „Osana”, aceleaşi mulţimi, peste doar câteva zile, vor dispărea de parcă nici n-ar fi existat. 

Astăzi, când începem Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ar trebui să ne desprindem de mulţimea aceea gălăgioasă şi versatilă şi să medităm la condiţia noastră păcătoasă, apoi, să însoţim pe Hristos Domnul, aşa cum Îl vedem pe El în icoană: smeriţi,  discreţi, liniştiţi şi fără nicio teamă, doar cu frica de Dumnezeu în suflet.

Ştim că în toate epocile istoriei, deci şi astăzi, omul a fost atins de o epidemie cauzată de formalism şi îmbrăcată în ovaţii făţarnice adresate unui împărat sau conducător al vremii lui. Aşa a fost şi în vremea când contemporanii lui Hristos, după ce  au auzit că Iisus va fi întronizat ca împărat, au ieşit să-L ovaţioneze, făcând nişte gesturi speciale: întindeau haine şi ramuri de finic  pe calea pe care trecea El aşezat pe spatele unui blând animal de povară. Obiceiul s-a pastrat, dar i s-a cam uitat semnificaţia.

Deşi anul acesta credincioşii laici nu au putut participa la slujba Floriilor, când s-au binecuvântat crenguţele de salcie în amintirea palmetelor de finic de odinioară, totuşi, slujitorii bisericilor au săvârşit această slujbă şi le-au împărţit  respectând rigorile impuse de lege. Credincioşii care le primesc le aşază de obicei după icoană în camera de curat a casei lor,  unde curând se vor usca.

Priviţi cu atenţie ramurile pe care le primiţi şi veţi observa că ele nu au flori, nici măcar frunze, ci doar nişte muguri. Dacă nu s-ar fi desprins de copacul din care au fost luate, aceste ramuri ar fi făcut nişte frunze fără rod.

Dragii mei,

Aceste ramuri cu frunze fără rod simbolizează  hainele improvizate ale protopărinţilor Adam şi Eva care gustaseră  deja din fructul oprit al pomului cunoştinţei binelui şi răului, întrucât ochii cei trupeşti li se deschiseseră şi constataseră că sunt goi. Urmaşii protopărinţilor acelora, atunci când Hristos Se îndrepta spre Ierusalim, le aşterneau pe calea ce ducea spre  Cetatea sfântă.

Atât mai avea omul! Haina cu care îşi acoperea goliciunea trupească şi sufletească, iar în mâini, nişte ramuri fără rod.

Smochinul despre care se vorbeşte în Evanghelia citită la această denie nu se făcea vinovat de ceva rău înaintea lui Dumnezeu, doar că în el rodeau numai frunze, fără să producă gustoasele fructe ca alţi pomi fructiferi.

Ce înţelegem prin aceasta? Că Dumnezeu îţi dăruieşte un interval suficient de timp pentru îndreptarea ta, pentru reintrarea ta în normalitate, în rânduială. Altfel, dacă vede că nimic nu se schimbă, taie totul şi aruncă în foc. Nu doar pentru că ai felurite păcate, ci pentru că nu faci niciun rod, pentru că eşti sterp în fapte bune, pentru că doar ţii umbră pământului.

Deci, tăierea are loc nu pentru comiterea vreunui rău, ci pentru omiterea săvârşirii faptelor bune. Prin acest gest al lui Iisus se arată că Dumnezeu S-a întrupat pentru că sterilitatea în istorie ajunsese la apogeu. Nimic nu mai dădea roade, totul era fără rod, fad, sterp. Lumea, cu filosofia ei, cu disciplina ei, cu morala sau guvernarea ei, nu mai era capabilă să se restaureze fiinţial prin sine. Era necesară  intervenţia directă a lui Dumnezeu.

 Spuneam, cu alt prilej, că la Judecata  de Apoi nu vom fi judecaţi pentru faptele pe care le-am  făcut, bune sau rele, ci pentru faptele bune pe care, deşi ni s-a dat posibilitatea să le facem, nu le-am făcut.

Una dintre concluziile acestei seri este aceea că dacă vii la biserică în cursul anului, dar nu faci nicio faptă bună, atunci când nu mai vii sau nu mai poţi veni, nu-ţi simte nimeni lipsa, pentru că n-ai învăţat să înmulţeşti şi să oferi roadele Duhului Sfânt.

Marea noastră problemă, care este mare tocmai pentru că nu ştim c-o avem, este aceea că nu rodim, adică rămânem în nelucrare din punct de vedere spiritual, deşi ne jertfim timpul lăsat de Dumnezeu.

Şi când nu producem nimic, ce se întâmplă? Apare pe scena istoriei, într-un mod mai direct şi mai puţin tainic, Cineva pe Care nu L-am recunoscut până atunci, Cineva Care vorbea cu noi, Care ne întreba şi Căruia nu-I răspundeam pentru că nu-L recunoşteam. Apare în viaţa noastră Grădinarul! Cel care vine şi taie din rădăcină tot ceea ce nu face rod, nu însutit, dar măcăr puţin. Dacă nu produci nimic, atunci eşti uscat şi tăiat prin voia Celui pe Care nu L-ai recunoscut, asemenea Mariei Magdalena în dimineaţa Învierii, care L-a confundat pe Hristos cu grădinarul. Însă ea, prin smerita ei credinţă şi curaj, a fost primul martor al Învierii. Ea n-a plecat de lângă Iisus până în clipa morţii Sale, rămânând lângă Cruce alături de Maica Domnului şi de apostolul Iubirii – Ioan, ca o fecioară înţeleaptă având candela roadelor credinţei aprinsă.

Iubiţii mei,    

Dumnezeu, după îndelungi aşteptări, în momente alese prin raţiunile Sale divine, intervine şi usucă pe cei care-şi fac o falsă publicitate având frunze verzi, dar niciun fruct, asemenea smochinului. Ei par buni de la distanţă, dar, de fapt, nu sunt. Câţi dintre noi nu suntem doar nişte frunze-n vânt?! Frunze şi atât! Rod – nimic.  Asemenea primilor oameni – ne coasem frunze de smochin şi ne facem acoperăminte. (Facere 3,7)

Iisus a uscat smochinul neroditor pentru că avea doar frunze. Omul caută frunze de smochin pentru a-şi acoperi păcatele, atunci când le conştientizează. Nu roadele sunt căutate, ci „frunzele cele trecătoare ale unei vieţi materialnice” (cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa).

Aerul curat al planetei care zace în liniştea oferită de frica omului de moarte este produs în tihnă de frunzele copacilor lăsaţi de Dumnezeu pentru înfrumuseţarea planetei şi a vieţii omului. Aerul se curăţeşte, dar plămânii omului se îmbolnăvesc. Asta este o caracteristică a zilelor de astăzi.

Ce folos de-un aer curat, dacă nu mai are cine să-l respire? Pandemia la care astăzi suntem martori atacă organele care se îndeletnicesc în trupul nostru cu prelucrarea aerului, a oxigenului. Mirosul este simţul prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu puterea de a simţi mireasma prezenţei Sale care bucură viaţa omului şi-l îmbracă în culoare, însă frica morţii ne-a paralizat simţirea şi a risipit taina care înveşmântează fiinţa noastră şi o umple de parfumul Duhului Sfânt. Ascunşi după frunzele de smochin ale faptelor nerecunoştinţei noastre, nu mai putem simţi adierea paşilor lui Dumnezeu în creaţie şi nici vedea în creaţie icoana chipului Său.

Cât de mult ar trebui să preţuim darurile lui Dumnezeu! Ce mult ar trebuie să realizăm că, dacă suntem goi pe dinăuntru, vom fi uscaţi de către Cel Care ne-a creat pentru a rodi! 

Of, Doamne! Ajută-ne să scăpăm de frică! Pentru că frica ne face sterpi. Întăreşte-ne să putem duce povara vieţii precum asinul pe care stătea Hristos – Viaţa cea adevărată! Dăruieşte-ne putere să purtăm „povara” credinţei adevărate, singura care eliberează şi dă un sens efortului consecvent al omului de a trăi pe Cale şi în Adevăr mântuitor!

Slavă lui Dumezeu pentru toate  !

Amin.

 Articol semnat de Arhiepiscopul Ioachim