Dumnezeu, teroriştii si minunile

George Iachim, constănţeanul care a fugit din iadul algerian, susţine că scăparea sa şi a colegilor săi este o minune a lui Dumnezeu. Unii vor privi sceptic, alţii îi vor da dreptate. Eu însă cred că are mare dreptate.

Adeseori, când ne referim teologic la minunile Domnului, le înţelegem ca fiind acte supranaturale, care nu respectă legile firii. Scriptura este des presărată cu astfel de evenimente, mai ales în ceea ce priveşte relatările despre viaţa Mântuitorului Hristos. De aici, tindem uşor să catalogăm celelalte evenimente ca fiind fireşti, obişnuite.

Însă, la o privire mai atentă, ne vom da seama că până şi legile firii, consemnate de ştiinţele exacte, sunt toate, în fond, nişte minuni. Însăşi existenţa lor este o minune. Mai departe, putem extinde cercetarea, observând frumuseţea divină existentă în toate aceste legi (raţiunile lucrurilor, că tot îl cinstim astăzi pe Sf.  Maxim Mărturisitorul), precum şi armonia existentă între ele.

Cea mai mare minune posibilă este însăşi existenţa. Faptul că Dumnezeu a creat totul din nimic, aceasta este baza tuturor minunilor posibile. Şi atunci, de ce ne mai miră afirmaţia românului căruia i-a trecut glonţul pe la ureche?! Cred că acelaşi lucru l-ar spune majoritatea celor scăpaţi din diverse războaie.

  Teologia însăşi ne învaţă că totul se întâmplă cu voia lui Dumnezeu. Chiar şi răul? Desigur. Pentru că răul nu este decât consecinţa folosirii proaste a liberului arbitru. Exact ca în cazul teroriştilor. Nu Dumnezeu a voit ca fanaticii să tragă cu arma împotriva aproapelui lor. Dar, ca şi la Răstignirea Sa, l-a lăsat pe om să devină ceea ce el însuşi alege. Sfânt sau păcătos, îndumnezeit sau îndrăcit. Cu consecinţele de rigoare. Uneori triste, ca în cazul celor ucişi de minţile întunecate ale celor ce purtau armă.

Atunci, de ce ar îngădui Dumnezeu răul? Pentru a nu se contrazice pe El Însuşi, adică pentru a nu anula liberul arbitru. Astfel, românul înţelept a rostit dumnezeieşte „tot răul spre bine”. Adică a intuit că răul are, pe undeva, un rol pedagogic. Acela de a lămuri situaţia. De a arăta cine suntem. Căci acum este vremea cernerii fiecăruia.

Aşa se face că, în situaţii precum cea din Algeria, când vedem micimea noastră şi cât de neputincioşi suntem în faţa răului dezlănţuit, atunci suntem cel mai pregătiţi să dăm ochii cu minunea. Pentru că atunci, mulţi dintre noi simţim nevoia să cerem ajutorul de la Dumnezeu. Iar răspunsul Său nu poate fi socotit decât o minune.

Mai rămâne un singur lucru. Să nu uităm niciodată astfel de minuni. Când crezi că ai văzut minunea lui Dumnezeu, viaţa nu poate să-ţi mai rămână la fel. Ea trebuie să devină pildă şi model celorlalţi. Să devină o mărturisire că, într-adevăr, Dumnezeu ti-a făcut o minune.

Fericit omul care a văzut minunile Domnului.