Dinozauri pitici

Într-o cuvântare ţinută acum câteva zile, un diriguitor bisericesc îşi prezenta de Dumnezeu încredinţata episcopie. Ceea ce putea trece neobservat s-a transformat prin internet într-un savuros moment. Măcar şi pentru faptul că aflăm lucruri noi. De pildă, că în anumite părţi ale patriei au trăit dinozauri. Pitici.

La urma urmelor, multe realităţi autohtone sunt dinozauriene. Însă pitice. Crezul estetic al lui Conu’ Nae este mai actual decât oricând: „Simţ enorm şi văz monstruos!“ Astfel, politicianul nostru este pe cât de vocal pe plan local, pe atât de stingher la întâlnirile internaţionale, percepute doar ca oportunităţi turistice. Lăudăros în mediile pe care le controlează, fălos şi ţanţoş, personajul se chirceşte în faţa complexităţii lumii. Este pur şi simplu depăşit. În lipsa unei minime culturi politice şi a instrumentelor de comunicare, ministrul sau parlamentarul român prestează prost, improvizat, ridicol. Nu poate fi luat în serios.

O bună parte a inadecvării postglaciare a actorilor vieţii noastre sociale se datorează aşadar autismului pe care îl practică. Mulţi dintre cei care ne influenţează viaţa sunt absenţi mental la evenimentele unde se schimbă idei, se verifică ipoteze şi se ia pulsul dinamicii de mâine. Cu alte cuvinte, nu contribuie la dezbatere, nu contează. Oscilând schizofrenic între servilism şi grandomanie, cei care ne conduc probează zilnic un enorm şi greu de recuperat deficit de caracter. Au dat din coate să ajungă şefi. Acum, în funcţie şi salariu, se simt limitaţi, paralizaţi. De unde şi tendinţa larg răspândită a abuzului de autoritate ca paravan al incompetenţei.

În acelaşi registru greoi, dar minor, se mişcă directorul de instituţii publice de la noi. Mânuitor inabil al limbii române, guraliv sau, după caz, învăluit în mantia tăcerii cu tâlc, încredinţat de propria lui valoare, potolindu-şi cu greu pornirea de a reface lumea de la zero, nimeni şi nimic dinaintea lui nefiind în regulă, omul nostru este o calamitate. Pus din raţiuni strict politice, atent de aceea doar la jocul de putere, un asemenea şef nu va urmări arhitectura instituţională, nu va preveni blocajele şi nici nu va încuraja performanţa. Acestor „specialişti“ le datorăm, în fapt, perpetuarea paradoxului de a nu cheltui cu folos banii daţi de Europa.

Inclusiv în ambianţa eclesială dăm peste dinozauri pitici. Îi recunoşti după modul în care le este trasă maşina scumpă la scară, slugărnicia anturajului, obsesia confortului, după dispreţul faţă de săraci şi ura faţă de intelectuali, după complicitatea cu politica de orice fel şi din toate timpurile, după lipsa transparenţei, cultul personalităţii, izolarea de „rest“, după aroganţă. Pe scurt: după cât de mică le este credinţa şi cât de mare tupeul. Ei nu realizează că trecem printr-o epocă a relativismului agresiv în care trebuie să depunem mărturie. Să scandalizăm, în sens paulin, prin trăirea nemijlocită a Evangheliei lui Hristos, iar nu prin îngheţarea şi muzeificarea acesteia.