Despre Crăciun, Pugaciova şi Maria cu bariz

„În acel ianuarie în care statul ducea o politică agresivă de promovare a ateismului, în sate se cântau colinde la geamuri.”

În copilăria mea colindătorii veneau la geamurile noastre în ianuarie. În ţara în care m-am născut eu, Crăciunul se sărbătorea pe 7 ianuarie.

Ţara în care m-am născut eu de mult nu mai există. A fost interzisă. La fel cum era interzis şi Crăciunul în acea ţară laică. Moş Gerilă îi luase locul lui Moş Crăciun iar pomul de Crăciun se numea bradul de Anul Nou.

Totuşi, pe vremurile acelea bunica mea cocea Crăciunei dulci împletiţi cu un fel de dibăcie pe care eu pe atunci o consideram artă. Şi azi, de altfel, tot artă cred că era. Cozonacul de Crăciun era copt în cuptor şi era tăiat doar după ce bunica îi făcea cruce. Bunica şoptea „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” şi tăia cozonacul. Pâinea pe care o mâncam eu la bunica mea acasă era sfântă. Pentru copiii care au crescut ca şi mine în acea ţară, sfânt nu era neapărat un cuvânt care avea conexiuni semantice cu religia sau biserica. La biserică se ajungea doar pe ascuns şi foarte rar. Dar pentru că bunica mă invita „să-i fac cruciţă sfintei pâini” atunci când o scotea din cuptor, eu am învăţat că sfânt însemna cu drag, din inimă, în şoaptă, în linişte, cald şi dulce.

În Crăciunul din amintirile mele se cânta mult, în câteva voci. Pe masă aburea cozonacul, la icoană ardea candela, iar în capul mesei, bunica dicta repertoriul. În ţara în care m-am născut eu multe erau altfel. Altfel, ca şi sistem. Dar era la fel, graţie bunicilor noştri. Eu am vorbit limba rusă la grădiniţă, la şcoala de muzică, la universitate. Dar am cântat cu bunica în două voci „Nistre, Nistre, apă rece, m-am jurat că nu te-oi trece…” după ce plecau de lângă geam colindătorii îmbujoraţi, cu Crăciunei de-ai noştri în traistă. În ianuarie. În acel ianuarie în care statul ducea o politică agresivă de promovare a ateismului, în sate se cântau colinde la geamuri.

Cântecul e cel mai bun exemplu de soft power. Mai bun nici că se poate. Eu o învăţam pe bunica să cânte din Pugaciova, iar ea mă ruga să încercăm „Fa, Marie, cu bariz” în două voci. Se făcea la început de ianuarie. De Crăciun. Altfel. Dar la fel.

Pentru că nu contează când sărbătoreşti Crăciunul, nu contează pe ce dată, în ce ţară sau în ce limbă. Ceea ce contează este amintirea care rămâne. Amintirea de după aşteptare. Amintirea care te face să zâmbeşti, să crezi, să aştepţi, indiferent de limba în care crezi, aştepţi, zâmbeşti.  

Astăzi Crăciunul e mult mai comercial, fiind asociat cu mese copioase, mult alcool şi reduceri în centrele comerciale. Sintagma negustorească „reduceri de Crăciun” pe mine mă cam deranjează. O fi aceasta o părerea de-a mea subiectivă din cauza că ţin minte cum era atunci când statul interzicea Crăciunul, iar noi îl cântam, îl coceam şi îi facem cruce?…