De ce şi cum să iertăm?

Despre iertare se vorbeşte mult, în idei frumoase pe hârtie. În practică, se observă o practică slabă, ocazională. Resentimentele, dorinţa de răzbunare, orgoliul şi chiar răutatea gratuită pătrund adânc în fiinţa socială, transformând-o într-un soi de stare de război interminabil între oameni, mai grav, între creştini. Mulţi dintre noi poate că nu mai ştim nici de ce şi nici cum să iertăm.

• De ce să iertăm?

Pentru că, la rândul nostru, şi noi greşim. Nu numai faţă de cei de lângă noi, ci şi faţă de Creatorul nostru şi faţă de ţelul desăvârşirii cu care ne-a lăsat în acestă lume. Acestea sunt cu mult mai grave şi mai împovărătoare decât greşelile celorlalţi faţă de noi. Greşelile lor nu ne pun în pericol desăvârşirea, pentru că nu ni se pot imputa (afară de situaţia în care am avea vreo contribuţie). În schimb, greşelile noastre sigur ne afectează (mai devreme sau mai târziu), pentru că noi suntem autorii morali iar efectele lor se răsfrâng totdeauna, mult mai grav asupra noastră decât a celor din jur.

De aceea, pentru a ne conştientiza, Hristos rosteşte, în această Duminică, prin Evanghelia Sa, Pilda datornicului nemilostiv.

Pilda este o completare la răspunsul pe care Iisus i-l dă lui Petru, la întrebarea: „De câte ori să iertăm?” Iisus spune „de şaptezeci de ori câte şapte”, ceea ce semnifică infinitul. Adică iertarea nu trebuie să se termine, pentru că nici greşelile noastre nu se termină vreodată.

Ideea pildei este una motivaţională. Trebuie să iertăm pe cei ce ne cer iertare, pentru că greşelile lor sunt cu mult mai mici decât greşelile noastre în faţa lui Dumnezeu, de la care avem nevoie de iertare.

De altfel, multi din cei ce nu iartă consideră că ei nu au greşeli, motiv pentru care Hristos va spune în Rugăciunea „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

• Cum să iertăm?

Iisus spune clar: „din inimile voastre”. Adică aşa cum vrem să ne ierte Dumnezeu şi cei cărora le-am greşit. Hristos va întări ideea, înlăturând orice posibilitate de neînţelegere: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.”

Dar de ce spune de inimă? Pentru că vrea să arate şi scopul iertării. Nu iertăm doar pentru a fi iertaţi. Dumnezeu nu vrea un târg contabilicesc, în care să stăm şi să calculăm procente de iertare şi de câte ori am iertat. Cine înţelege aşa, însemnă că a uitat rostul moralizator al pildelor.

În realitate, teologic vorbind, inima este motorul vieţii duhovniceşti şi, pe cale de consecinţă, şi sociale. În ea se poate găsi cele rele sau cele bune. Dragoste sau ură. Egoism sau dăruire de sine. Spirit de comuniune sau spirit individualist.

Iertarea însă nu înseamnă lipsa de penitenţă (acolo unde este cazul), care este un factor de responsabilizare a celui ce a greşit. Chiar şi când trimitem pe cineva la închisoare, noi avem dragoste de sufletul său.

De altfel, şi pilda ne vorbeşte despre înţelegerea corectă a închisorii, nu ca prilej de răzbunare, ci ca mijloc de penitenţă. De-asta „penitenciar” sună creştineşte, căci vrea să restaureze integral iar „închisoare” sună dictatorial, fiind gândită doar ca limitare a unor libertăţi, nu şi ca penitenţă restauratoare.

Cel trimis sau eliberat din închisoare trebuie iertat, căci altfel nu devine decât un stigmatizat (cum din păcate mulţi îl consideră, greşit, astăzi, uitând că oricând pot ajunge şi ei acolo).

Prin urmare, iertarea nu este doar o declaraţie, ci un întreg mecanism duhovnicesc, care trebuie să cureţe inima noastră de răutăţi, readucând în ea dragostea. Iertarea nu este altceva decât restabilirea dragostei şi a comuniunii. Iert, dar nu uit nu este decât o tentativă falimentară de dragoste, o încercare de a îmbrăţişa un arici.

Doar prin iertare vom obţine o lume mai bună.

Căci ceea ce sădim în inimile noastre, vom culege din societate.