La prima vedere, arma pare o unealtă de agresiune, o cale a violenţei, o prevestire a morţii. Puţini sunt cei care, văzând prima dată o armă în viaţa lor, nu se simt ameninţaţi. Şi totuşi… depinde foarte mult cum o priveşti.

Arma nu este doar un mijloc de atac, ci şi o cale de apărare. Probabil că cei ce sunt mai violenţi şi războinici din fire văd în armă un mijloc de atac. Dar sunt convins că sunt destui cei care se simt mai protejaţi în preajma unei arme. Aceştia sunt, de regulă, mai paşnici.  

Acesta este exact rolul firesc al unei arme. Nu să atace, ci să apere. Nu să provoace, ci să prevină. Nu să nască războiul, ci să aducă pacea. Cu un preţ teribil de dureros şi cred că nedorit de nimeni: rana, eventual moartea. La limită am putea spune că o armă este gândită să rănească sau să ucidă doar pe cel ce se aşează dinadins în calea sau împotriva ei. Adică pe cei ce doresc sau provoacă războiul.

Armele apar ca unelte ale activităţii umane din cele mai vechi timpuri ale umanităţii. La fel şi dubla lor folosire: în interesul şi împotriva omului. Pentru procurarea hranei sau pentru agresarea semenului. Nu ştim exact când a avut loc întoarcerea armelor asupra semenului, dar Biblia consemnează momentul primei crime: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.” Nu ni se spune cum a ucis, cu mâinile goale sau nu. Dar nici nu este important, căci tehnologia nu este decât o prelungire a voinţei umane. Astăzi se cunoaşte foarte bine din artele marţiale că o lovitură de mână sau picior, bine ţintită, poate curma viata aproapelui.

Aşadar, până la a discuta de armele clasice, posibil ca omul să fi descoperit că cele mai la îndemână arme sunt propriile mâini şi picioare. Prin urmare, este bine să analizăm intenţia de folosire a armelor.

În Vechiul Testament apar arme, în diversitatea lor tehnologică, fiind descris un întreg arsenal: pietre (celebra piatra lui David care l-a ucis pe uriaşul Goliat), săbii, lănci, suliţe, topoare, scuturi, arcuri, platoşe, trâmbiţe, care, călăreţi etc. Citim despre „vitejii din vechime” de pe vremea lui Noe; despre gărzile şi comandanţii Egiptului; despre armata poporului ales, Israel, constituită chiar din voinţa lui Dumnezeu, prin Moise; despre războaiele poporului ales cu popoarele păgâne. Ba există chiar porunca lui Dumnezeu ca atunci când poporul Israel va fi „aproape de luptă, să vină preotul şi să vorbească poporului şi să-i spună: Ascultă, Israele, voi astăzi intraţi în luptă cu duşmanii voştri; să nu slăbească inima voastră, nu vă temeţi, nu vă tulburaţi, nici nu vă înspăimântaţi de ei. Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să se lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să vă izbăvească.

Lucrurile sunt şi mai complicate în privinţa uciderii. Deşi porunca a şasea este clară: „Să nu ucizi!”, lucrurile se nuanţează atunci când tot între poruncile evreilor citim despre uciderea anumitor păcătoşi: hulitorii, idolatrii, asasinii, călcătorii Sabatului, bătăuşii sau hulitorii părinţilor, vânzătorii de fraţi, vrăjitorii, spiritiştii, preadesfrânaţii, incestuoşii, zoofilii. Principiile ce guvernau Legea Veche erau două şi foarte clare: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie” şi „Pierde deci răul din mijlocul tău.” Prin urmare, uciderea cuiva era permisă în ideea pedepsirii şi prevenirii extinderii păcatului. Pentru aceasta şi războiul va fi aprobat, în Vechiul Testament, ca mijloc ultim (dar nedorit) de rezolvare a neorânduielii. Este şi motivul pentru care Biserica va face, mai târziu, deosebirea între războiul de atac şi cel de apărare.

În Noul Testament, situaţia armatei nu se va schimba prea mult. Sf. Ioan Botezătorul va arăta că, în civilizaţia îndreptării spirituale prin pocăinţă, armata nu dispare, ci îşi menţine rolul ei protector: „Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” Aşadar, armele nu trebuiau folosite pentru asuprirea aproapelui ci pentru apărarea lui.

Mai departe, Însuşi Hristos va diferenţia între două mari abordări în privinţa armelor. Prima se fundamentează pe civilizaţia ideală, cea a harului Duhului Sfânt, în care toate trăiesc în armonie şi pace, când nu mai este nevoie nici de pungă (finanţe), nici de traistă (înmagazinare, acumulare) nici de încălţăminte (siguranţa transportului) nici de sabie (domnia păcii). A doua abordare ţine cont de realităţile unei lumi decăzute moral, cea a luptei dintre bine şi rău şi a ameninţărilor distructive la adresa fiinţei umane, când este nevoie de toate: „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista, şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere.”

De altfel,  Hristos se raportează la sabie prin două posibile poziţii, diametral opuse. Odată spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.”, referindu-se desigur la scandalul, tensiunea şi lupta spirituală dintre bine şi rău la care suntem toţi chemaţi, dar care uneori degenerează în agresiuni şi violenţe asupra aproapelui.

Ştiind această tendinţă degenerativă, Hristos nu va încuraja fanatismul şi extremismul religios, care foloseşte sabia pe post de „armă de convingere”. De aceea, în ceasul prinderii Sale, va prezenta cea de-a doua poziţie, menită să o completeze pe prima: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.” Astfel, sabia devine soluţia prin care se anihilează sabia, în lipsa păcii. De aici, utilitatea prezenţei sabiei, dar fără nevoia de a fi folosită. Exact ca în cazul prezenţei educative a băţului, chiar dacă nimeni nu doreşte lovirea copilului cu el. Doar spre luare-aminte.

În fine, Sf. Pavel va da o definiţie cuprinzătoare asupra sabiei dregătorului, adică, pe limbajul nostru, asupra armatei statale sau asupra autorităţilor însărcinate cu ordinea şi siguranţa publică: „Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul.” Bine ar fi ca toate autorităţile de Stat să înţeleagă această divină menire a lor, iar armele să folosească umanităţii doar prin prezenţa lor, fără a fi nevoie de utilizarea lor.

De altfel, prezenţa slujitorilor Bisericii în rândurile armatei are tocmai menirea de a-i reaminti acesteia scopul ei divin: să păzească pacea, echilibrul şi armonia dintre oameni, ca daruri ale lui Dumnezeu peste umanitate. Dacă planeta ar fi locuită numai de sfinţi, armata ar trebui să se desfiinţeze, iar dacă toţi oamenii ar trăi paşnic, n-am mai fi nevoie de armată. Prin urmare, e bine ca preoţii să reamintească acest lucru şi armatei, astfel încât aceasta să nu fie folosită în scopuri de agresare şi dominare asupra altora.

Astfel, în viziunea Bisericii, singurul rol justificat al armei este cel de apărare, fie şi numai prin simpla ei prezenţă. Fie că apărăm existenţa unui neam, independenţa sau alte valori ale integrităţii şi demnităţii umane, arma nu poate agresa pe creatorul ei, omul, ci are menirea doar de a-l apăra de posibilele violenţe sau de a-l îndrepta pe cel ce doreşte războiul. Aceasta deoarece, din păcate, există şi suflete slabe, ce pot vedea în armă o soluţie de rezolvare rapidă a unor frustrări sau insuccese personale. Aceştia au nevoie de un băţ al îndreptării, fără de care nu pot înţelege panta periculoasă pe care vor să o apuce.

De aceea, posesia unei arme presupune şi responsabilitatea arătării sau folosirii ei.

Biserica binecuvântează doar arma păcii, ca unealtă prin care se anihilează arma agresivităţii şi a distrugerii umane.