Ce mai e sfinţenia azi

Săptămâna trecută o ştire a trecut prin ziarele noastre ca acceleratul prin gară, şi puţini dintre noi ne-am oprit să-i căutăm semnificaţia adevărată. Papa Francisc a aprobat decretul privind ”martiriul slujitorului lui Dumnezeu, monseniorul Vladimir Ghika”. Este ultimul pas spre beatificarea, cel mai probabil în această toamnă, a unui român.

Sfinţenia, trebuie spus apăsat, nu e ceva ce primeşti ca pe un grad în armată pe care îl distribuie şeful militarilor după bunul plac şi după o paradă. Sfinţenia nu ţi-o înfige în piept preşedintele ca pe o medalie de onoare în schimbul unor merite deosebite în nu ştiu ce câmp al muncii. Şi, în nici un caz, sfinţenia nu o primeşti cât timp eşti în viaţă. Cu toate că există un dosar al beatificării, nu există borne pe care le bifezi ca să ajungi sfânt – atâţia ani ajut leproşi, încă vreo doi ani stau în puşcărie şi în timpul rămas zic nişte fraze care să circule peste 60 de ani pe Facebook drept aforisme.

De asta se simte, cel puţin printre catolici, o oarecare frustrare pentru faptul că între ştirea că Papa a spălat picioarele unor adolescenţi dintr-un centru de reeducare şi aprobarea decretului privind martiriul monseniorului Ghika cei mai mulţi au ales să o publice pe prima. Din neştiinţă, din mimetism, dintr-o imaturitate jurnalistică.

Un canal de ştiri, Digi24, recuperează însă un documentar despre martirul român Vladimir Ghika şi îl difuzează - în duminica Paştilor la catolici - cu toate că prezentarea unui film despre viaţa unui martir român ale cărui fapte îl fac pe Papă să deschidă drumul către beatificare ţine, mai degrabă, de serviciul televiziunii publice. ”Fratelui meu din exil”* - o cronică a epocii staliniste în România bazată pe scrisorile monseniorului Vladimir Ghika către fratele său – este un alt exemplu de creaţie independentă care a fost începută şi dusă la bun sfârşit doar prin încăpăţânarea unei mici echipe de oameni, ca mai toate filmele (de ficţiune sau documentare) realizate în România. Respins de trei ori de la finanţare la concursul CNC-ului, filmat pe parcursul a cinci ani, documentat încă din 1999, documentarul Anei Boariu ajunge să fie azi singura ”mărturie” filmată în care îl putem vedea pe monseniorul Ghika – viitor ”Fericit” din calendarul catolic – şi unde putem asculta mărturii ”la prima mână” despre viaţa acestuia. Iar acolo unde mărturiile istorice filmate lipsesc, putem să urmărim fragmente de docudramă recompuse minuţios cu ajutorul actorului Dan Condurache, care joacă perfect rolul monseniorului.

Duminică am văzut pentru prima oară în România un film despre un viitor sfânt catolic român. Francezii şi elveţienii l-au văzut încă din 2009. Cred că şi asta spune ceva despre noi.