„Într-o zi, oamenii i s-au plâns: «Părinte, nu mai avem nisip de construcţie, ce ne facem? Numa dacă
s-ar abate râul ăsta din loc, am mai putea găsi ceva nisip...». Părintele s-a dus în deal, pe apă, la vreo douăzeci de metri, şi s-a lăsat în genunchi. A făcut rugăciunea câteva ore. Şi, vă jur!, asta am văzut-o cu ochii mei, spre seară, apa a intrat în pământ şi a ieşit puţin mai încolo, lăsând la suprafaţă un nisip fin, strălucitor ca argintul. Muncitorii s-au închinat cu toţii, speriaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. «Rugaţi-vă, postiţi şi veţi putea şi voi!», le-a spus tuturor.“

Astfel de istorii, precum cea spusă de muncitorii care lucraseră la refacerea mănăstirii din localitate, puteau fi auzite, la Prislop, pe 28 noiembrie 1989. Atunci, toţi cei prezenţi acolo, proveniţi din toate zonele ţării, înfriguraţi de la vremea de afară şi extenuaţi de lipsurile unui regim politic ce mai avea de supravieţuit mai puţin de o lună, participau la ceva mai mult decât o înmormântare.

Senzaţia era că România a pierdut un sfânt, o persoană în relaţie directă cu divinul, un făcător de minuni. Din sicriu, trupul lui Arsenie Boca trăda perioadele lungi de interogatorii, anchete şi întemniţări, al căror subiect fusese încă din anii 1950.

Despre miracole

Cum şi-a câştigat însă renumele acest duhovnic care, pentru o uriaşă parte a credincioşilor din România, reprezentase, vreme de decenii, speranţa că religia şi credinţa vor intra din nou în legalitate şi firesc? O parte dintre răspunsurile la această întrebare pot fi exemplificate prin două momente ale vieţii sale.

Mai întâi, printr-o întâlnire, din decembrie 1988, dintre Boca şi ucenicul său, Preasfinţitul Daniil Stoenescu. Părintele ar fi plâns şi ar fi spus, profetic: „Îmi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor“.

Un al doilea exemplu se găseşte pe pereţii bisericii de la Drăgănescu, Giurgiu, pictată în întregime de Boca, după ispăşirea suferinţelor din temniţele comuniste. Într-una dintre picturi figurează moartea martirică a Sfântului Ştefan cel Nou, tot la 28 noiembrie, şi al cărui destin seamănă izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.

Miracolul este ceea ce privirea ştiinţei nu poate cuprinde, se explică în cărţile de misticism. Pentru Boca însă, aşa cum reiese din spusele şi cărţile sale, supranaturalul nu avea nicio legătură cu vreo separare între intelect şi sentiment, ci devenea însăşi o parte fundamentală a „adevăratei vieţi“: cea condusă sub numele Domnului.

„Fă-te ca focul!“

29 septembrie 1910. Într-o gospodărie de pe vârful unui deal, în Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, se năştea Zian Boca, fiul lui Iosif Boca şi al Cristinei. Aproximativ 19 ani mai târziu, în curtea Liceului „Avram Iancu“, din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, acelaşi Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian“. Acel gorun există şi astăzi.

După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite pe tânărul Zian, cu bursă, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Tot aici va urma şi studii de medicină, dezvoltând o pasiune pentru ştiinţe, ce-l va cuceri până la moarte.

Zian este hirotonit pe 19 septembrie 1929 şi, după terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecând trei luni la Sfântul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!“, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!“.

Amintindu-şi relaţia cu primul său duhovnic, Boca avea să exclame mai târziu, întrebat cum ar trebui să fie un călugăr: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc… Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!“.

Se întâmpla în 1940, când cel transformat din Zian  în Arsenie (în greacă: „cel plin de bărbăţie“) era trimis la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, pentru a intra în adevărata viaţă monahală. Iar din acest loc, începe destinul celui considerat de mulţi, astăzi, drept „ultimul sfânt al românilor“. 

Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Arsenie Boca, duhovnic


„Această căciulă a mitului nu vreau să o port“

Arsenie Boca (primul preot din stânga), în timpul unei slujbe la Sâmbăta de Sus

În iunie 1939, Zian Boca intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Un an mai târziu, este tuns în monahism şi primeşte numele de Arsenie, iar la 10 aprilie 1942 este hirotonit preot. Este începutul a ceea ce istoria ortodoxismului din România avea să numească „Mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta“.

Arsenie Boca, îmbrăcat într-o reverendă albă, prinsă cu o centură, şi cu părul tăiat scurt la spate, contrar obiceiului călugărilor din epocă, devine, la început, duhovnicul a sute de oameni, transformaţi ulterior în adevărate mulţimi ce invadau curtea mănăstirii din Sâmbăta de Sus. De la Sărbătoarea Floriilor şi până la sfârşitul verii, mii de oameni dormeau pe pătură, în curtea aşezământului religios, contribuind, în timpul zilei, la treburile gospodăreşti din zonă.

Sfidând legile fizicii

Renumele lui Boca se răspândeşte rapid, la început în zona Făgăraşului, apoi în cea a Ardealului de Sud, ajungând, în curând, în toată ţara. Imaginea sa este construită pe mărturiile celor care îl cunoscuseră direct, închegate pe o combinaţie de exaltare şi senzaţia de a fi atins, chiar şi pentru o secundă, promisiunile din Sfintele Scripturi. „Îţi dădea impresia că este un cuvios venit din lumea sfinţilor. Vederea lui te atrăgea şi te cucerea. Ceea ce spunea era ca şi un cuvânt de Evanghelie“, ne-a spus părintele Ioan Sofonea, din Sibiu.

La statura de duhovnic cu har, pe care o dobândise din partea credincioşilor din zonă, contribuie şi câteva istorii personale, redate, în general, de către cei care i-au fost ucenici în acea perioadă. Aspazia Oţel Petrescu, deţinut politic pe vremea comuniştilor, povesteşte cum l-a văzut pe părinte sfidând legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare.

Tot Aspazia l-a văzut pe Arsenie Boca, într-o noapte, purtând prin furtună o lumânare aprinsă. „Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină. La vijelia aia, flăcările lumânării se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Apoi mi-a spus: «Ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât». La mine, lumânarea s-a stins imediat. «Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună». Îmi vorbea codificat părintele, dar eu nu ştiam încă. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste mine. Despre acea furtună şi acea lumină vorbea“, a povestit Aspazia Petrescu.

Miracolele de pe munte

Părintele Oprea Crăciun, cel care a trecut a murit anul trecut, are o altă istorie de acest fel. „Un om din sat a adus-o la părinte pe fiica sa, de 16 ani, care suferea de paralizie infantilă. Părintele Arsenie l-a trimis acasă şi a dus-o pe fată într-o chilie, unde un călugăr bătrân se ocupa de ea, îi dădea de mâncare şi apă cu care să se spele. În timpul zilei, o cărau cu roaba la noi, care munceam prin curtea mănăstirii, ca să nu stea singură. Într-o zi, am văzut roaba intrând în interiorul mănăstirii. Şi, o oră mai târziu, am văzut fata, ieşind în picioare, sprijinindu-se de braţul părintelui Boca.“

Renumele lui Boca se răspândeşte în toată ţara şi în toate cercurile sociale. Este vizitat de Regele Mihai, Ion Antonescu şi Lucian Blaga. Cu acesta din urmă are următoarea conversaţie: „Fericit eşti, părinte, că ai ajuns un mit“, i-ar fi spus poetul şi filosoful. „Maestre, această căciulă a mitului nu vreau să o port“, ar fi replicat Boca, întrerupt imediat de Blaga: „Ba o să o porţi, pentru că neamul românesc are nevoie de aşa ceva“.

Sute de femei umplu zilnic curtea mănăstirii, îngrijorate de situaţia soţilor, plecaţi pe front. Acelaşi părinte Oprea Crăciun povesteşte cum Boca nu avea timp să vorbească în tihnă cu fiecare în parte, însă le spunea: „Tu pune o cruce după casă. Tu pune pachet, că soţul tău e rănit, dar trăieşte. Şi, când au sosit scrisorile, s-a văzut că spusele părintelui fuseseră întru totul adevărate“.

Umorul unui părinte

Arhimandritul Paisie Tinca a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu în 1945, când avea doar 16 ani. Căuta liniştea sufletească. Aici a deprins tainele bisericii şi a urmat Seminarul Teologic din Cluj şi apoi Facultatea de Teologie din Sibiu. Spune că este un om care greu se impresionează, dar că părintele Arsenie Boca i-a atins sufletul.

„Părintele Arsenie era un om deosebit. Stăteam cu el de vorbă de câte ori putea, pentru că era foarte ocupat. Mi-a rămas în minte un lucru pe care mi l-a spus el: «Măi, acelaşi duh e şi în mine, şi în tine». Mi-aduc aminte că atunci când am venit la mănăstire am ţinut post 40 de zile numai cu apă şi pâine şi m-am slăbit tare. Am fugit în pădure şi părintele m-a adus înapoi. M-a întrebat: «Dar cine ţi-o spus să posteşti?». Eu am spus că poruncile bisericii spun să ţii toate posturile. Şi mi-a spus zâmbind: «Dacă vei mai posti aşa îţi trage clopotul, ai noroc să eşti tânăr»“, ne-a povestit părintele Paisie.

„Citea“ oamenii după trăsăturile ochilor

Părintele Paisie confirmă miile de oameni care veneau la Arsenie Boca pentru spovedanie şi pentru un sfat. „Foarte multă lume venea la el. Ţinea predicile la altarul din pădure. În special, părintele Arsenie le spunea oamenilor trecutul lor. Am găsit în bibliotecă un caiet cu schiţele părintelui. Erau desenaţi ochi ai oamenilor. Şi apoi scria că trăsătura cutare arată ceva din viaţa omului respectiv. Veneau mulţi oameni bolnavi care, după ce discutau cu el, se simţeau mai bine. A fost un om foarte muncitor. Până să vină el, mănăstirea a fost 100 de ani în ruină. El a ridicat-o, cu oamenii din sat. Pe toţi îi punea la muncă. Era dur cu cei care erau aşa, mai încrezuţi, dar şi cu cei care vroiau să rămână la mănăstire şi nu călcau precum un călugăr, după cum spunea chiar el“, adaugă părintele Paisie.

Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o sută de ani.

Arsenie Boca, duhovnic

 

Anii vieţii nu mai au răbdare: plecarea din Braşov

Aurica Tinca, sora părintelui Paisie, a ajuns la Mănăstirea Brâncoveanu pe când avea doar 25 de ani. A plecat special de la Braşov pentru a-l cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, stareţul aşezământului.

Au trecut de atunci  aproape 70 de ani, iar sora Aurica este tot la mănăstire. A rămas aici pentru că aşa i-a cerut părintele Arsenie Boca. „Eu atunci locuiam la Braşov, la o familie germană. Am auzit că multă lume mergea la Sâmbăta să îl cunoască pe părinte. Am zis să merg şi eu.“

Sora Aurica îşi aduce aminte cu drag de întâlnirea cu părintele Arsenie Boca. „Era foarte muncitor şi mereu ocupat. El a ridicat mănăstirea. Toată piatra care este aici el a adus-o de la râu. Lua oamenii din sat şi munceau tot timpul. M-am dus şi eu să ajut şi de fiecare dată mă trimitea la bucătărie. Nu înţelegeam de ce. Odată mi-a spus «Eu vreau să te cruţ». Probabil că mă văzuse cât eram de slabă. Venea multă lume la părinte. Era foarte iubit. Un an am stat cu el la Sâmbăta. Apoi, în 1948, când l-au trimis la Prislop, le-a spus măicuţelor să se ducă la Bistriţa. M-am dus şi eu la el şi i-am spus să mă trimită şi pe mine. Mi-a spus: «Pe tine nu te trimit. Rămâi să stai aici, să rabzi anii vieţii». Şi am rămas, dacă aşa a spus părintele“, ne-a spus sora Aurica, ajunsă acum la 93 de ani.

Izvorul, loc de pelerinaj

Nu departe de mănăstire, la vreo 500 de metri, se află izvorul denumit după părinte. Sute de oameni vin aici în fiecare zi şi iau apă. Se spune că părintele a lovit cu toiagul în pământ şi aşa a izvorât apa,
care are proprietăţi vindecătoare. Unii istorici spun însă că izvorul a existat mereu acolo şi că părintele l-a curăţat şi a sfinţit apa.

„Mereu venim să luăm apă de aici. Cam o dată pe lună. Se spune că te vindeci de boli, dar trebuie să crezi cu adevărat ca minunea să se înfăptuiască“, spune Filofteia Corbu, 47 de ani, venită din Agnita. „Am auzit şi am citit multe despre părinte. Am venit aici să ne rugăm în linişte, să luăm apă de la izvor şi să ne tămăduim“, a spus Maria Bălan, 51 de ani, venită tocmai din Vaslui.

Încep anchetele

În anul 1943, la izvorul Văii Sâmbăta, lângă un povârniş aproape vertical, părintele Arsenie Boca terasează stânca. În interiorul masivului, scobeşte o deschizătură pe care o lărgeşte în interior, cu intenţia de a realiza o chilie în inima muntelui. Plănuia să se retragă acolo, să lase mănăstirea pe mâna altcuiva, să-şi dedice
restul vieţii rugăciunii.

N-a mai apucat. Chilia există şi astăzi, ba chiar a devenit loc de pelerinaj, când vremea o permite, însă, pe lângă mulţimile de oameni care-l trăgeau înapoi, către spovedanii, sfaturi sau slujbe, Boca mai avea o problemă.  Mult discutată şi niciodată pe deplin elucidată, această problemă se lega de modul în care două regimuri politice diferite, cel monarhist şi cel comunist, vedeau în el o ameninţare, prin prisma presupuselor relaţii legionare.

Arsenie Boca s-a apărat întotdeauna cu acelaşi argument: lipsa distincţiilor între orientarea politică a oamenilor care îi solicitau sfatul, însă, când la Bucureşti a ajuns informaţia potrivit căreia la Sâmbăta de Sus ar fi fost ascunşi legionari urmăriţi de autorităţi, Boca a intrat în dizgraţia celor care, până atunci, îi călcaseră pragul ca invitaţi de marcă.

Dacă regimul monarhist s-a rezumat la atenţionări, când comuniştii au preluat puterea, Boca a devenit automat „persona non grata“. Atitudinea comuniştilor a fost susţinută şi de o serie de predici ale lui Arsenie Boca, în care noii deţinători ai puterii politice vedeau potenţial pericol: „Lupii vor fi sfâşiaţi de către oile atacate. Credincioşii, deşi mai puţini ca număr, nu vor putea fi suprimaţi de puterea numerică a celor lepădaţi de credinţă, atâta timp cât vor sta strânşi în jurul Bisericii“.

Este anchetat de mai multe ori, între 1945 şi 1948, la Râmnicu Vâlcea, Braşov şi Făgăraş. În final, pentru a-l salva, Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce, pe 25 noiembrie 1948, la Prislop, în judeţul Hunedoara. Credea că îl poate proteja, însă adevăratele probleme ale lui Boca abia urmau să înceapă. ;
(A contribuit Simona Suciu)

Mă priveau doi ochi albaştri, incontestabil doi ochi albaştri de om, dar privirea aceea nu avea final, nu avea fund, un fundal.

Aspazia Oţel Petrescu, scriitoare

 

Anchetele Securităţii, detenţia şi umilirea

Arsenie Boca, la Prislop, în judeţul Hunedoara

Pe 25 noiembrie 1948, Arsenie Boca ajungea la Mănăstirea Prislop, din Ţara Haţegului. Călugării greco-catolici, prigoniţi de regimul comunist, lăsaseră locul în paragină. Iniţial, mănăstirea trebuia să fie una de călugări, însă, până la urmă, este transformată într-un aşezământ pentru măicuţe, sub conducerea stareţei Julieta Constantinescu, numită Zamfira, după călugărire. Arsenie Boca îşi reia titulatura de preot duhovnic.

Mulţimile ce-l urmau orbeşte la Sâmbăta de Sus încep să-şi facă apariţia şi în Hunedoara, iar Securitatea se pune în mişcare. Pe numele lui Boca este închegat un dosar de urmărire, numărul 564, pe a cărui copertă, colonelul Gheorghe Crăciun scria: „A se strânge material compromiţător contra lui Arsenie Boca“, adăugând apoi, într-un raport separat: „Arsenie Boca este un element ostil şi duşmănos regimului, care caută să deruteze oamenii de la muncă, infiltrându-le în suflet misticismul şi fanatismul, speculându-le în acelaşi timp ignoranţa. Faţă de cele de mai sus s-au luat măsuri pentru a se face o reţea informativă serioasă în mediul acestuia, în sensul de a trimite la el elemente bine instruite, eventual travestite, care să caute a-l compromite (…) Mutarea lui Arsenie Boca în altă parte nu rezolvă problema, atâta vreme cât nu e compromis“.

Din rapoarte rezultă că Arsenie Boca era urmărit pas cu pas, zi şi noapte, prin prieteni sau simpli observatori, în biserică sau pe stradă, în atelier sau în intimitate. Întreaga sa viaţă era recompusă: la ce oră a ieşit din casă, cum era îmbrăcat, în ce tramvai s-a suit, ce loc a ocupat, cine a trecut pe lângă el. La dosar există delaţiuni de la apropiaţi ai părintelui, de tipul: „Fachiristul Arsenie Boca“ sau „Paranoic, voia şi el să aibă aureola de mare duhovnic“. Când materialul informativ a fost suficient, Securitatea s-a pus în mişcare.

Privind spre cer, nemişcat

Pe 16 ianuarie 1951, la ora 5 dimineaţa, 10 securişti spărgeau uşa chiliei în care dormea Arsenie Boca. Părintele este trimis, fără judecată, la muncă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru mai bine de un an.

Eliberat în aprilie 1952, Boca revine la Prislop, însă pentru scurt timp: este din nou arestat şi anchetat la Timişoara, Jilava şi Oradea. Două mărturii datează din această perioadă, ambele reproduse în documentarul „Părintele Arsenie Boca, Omul lui Dumnezeu“, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

Prima îi aparţine părintelui Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Sfântul Silvestru, din Bucureşti. „Eram închis la Timişoara. Într-o dimineaţă, un gardian m-a trimis cu tineta spre spălător. Am trecut pe culoarul lung, iar la capăt am văzut geamurile deschise. În general, în timpul programului, geamurile erau închise, însă acum probabil că cineva le uitase aşa, sau lăsase să se aerisească. Iar peisagiul pe care l-am văzut de acolo… Orice deţinut visează să vadă cerul liber de la fereastră. Şi l-am văzut, într-adevăr. Iar în peisajul oribil de jos, în curtea închisorii, stătea Arsenie Boca, privind şi el spre cer, nemişcat.“

Un alt preot, Viorel Trifa, redă spusele unui fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. „I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se află un părinte care vede prin ziduri.“

Singur pe drum

Arsenie Boca este eliberat după alte şase luni. Se întoarce, din nou, la Prislop. În luna mai 1959, printr-o decizie a Episcopiei Aradului, i se interzice să mai poarte haina monahală şi să slujească la altar ca preot, pedepse aplicate, în mod normal, celor vicioşi sau cu grave abateri disciplinare.

Scena este descrisă de măicuţa Celestina, cea care a adunat zicerile lui Arsenie Boca din cartea „Seminţe duhovniceşti“: „Părintele a ieşit din altar şi, în faţa iconostasului, ne-a citit hârtia pe care o primise cu o zi înainte: trebuia să părăsească mănăstirea în 48 de ore, fiindcă era un element dăunător vieţii monahale de la Prislop! Să nu poată face nici măcar Paştile cu noi! Ce câini! Însă Dumnezeu şi părintele n-au voit aceasta şi, pe când ne tânguiam noi, a venit în grabă o maică să ne spună că avva (n.r. – duhovnicul) a căzut de pe o scară şi şi-a rupt câteva coaste! Voia Domnului, voia părintelui! A mai rămas astfel cu noi avva încă două săptămâni, până când au venit câţiva indivizi îmbrăcaţi la costum, cu o căruţă, să-l ia“.

Mănăstirea de la Prislop este închisă, iar măicuţele, obligate să se întoarcă în lume. Aşezământul devine azil de bătrâni. Iar Arsenie Boca este din nou pe drumuri, de data aceasta fără haina monahală.“

Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască. Nu vă jucaţi cu focul, câlţi fiind. Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu, ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.

Arsenie Boca, duhovnic

 

În vizită la Prislop, la mormântul duhovnicului

An de an, mii de pelerini vin la mormântul lui Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop

Mănăstirea Prislop pare izolată într-o vale răcoroasă, departe de civilizaţia cu care ne-am obişnuit, de forfota din oraşe şi de atmosfera încărcată a acestora. Şi totuşi, în ciuda locului retras în care a fost ridicată, mănăstirea a devenit, după moartea lui Arsenie Boca, un adevărat centru de întâlnire al pelerinilor.

În fiecare duminică din apropierea Sărbătorilor de Paşte, mii de oameni trec pragul mănăstirii. Autocarele cu pelerini încep să sosească odată cu răsăritul soarelui, iar până la orele prânzului, cei trei kilometri ai drumului care leagă Silvaşul de Sus de mănăstire sunt ocupaţi de maşini şi de autocare parcate.

În zilele de sărbătoare, vizitatorii întârziaţi trebuie să îşi lase autoturismele la o distanţă considerabilă de poarta mănăstirii, pentru a porni pe jos spre locul de pelerinaj.

Locul de rugăciune

Chiar dacă drumul pare istovitor, răsplata pe care o primesc pelerinii e pe măsură. „Mănăstirea îi atrage pe creştini datorită lui Arsenie Boca, părintele care a slujit la mănăstire şi a fost înmormântat aici. La Prislop vin pelerini din întreaga ţară pentru a se ruga la mormântul părintelui şi pentru că ştiu de minunile acestuia, şi au credinţa că vor fi ajutaţi dacă ajung aici“, explică preotul Gabriel Miricescu.

În curtea mănăstirii, fiecare dimineaţă de duminică e o sărbătoare trăită la intensitate maximă. Florile aduse de pelerini şi candelele purtate de aceştia dau această senzaţie. Oamenii aşteaptă zeci de minute la rând, pentru a depune flori şi a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca.

E o linişte deplină în gesturile lor, e o sobrietate întâlnită în puţine locuri de pelerinaj. Nimeni nu se calcă în picioare, nimeni nu se grăbeşte să ajungă în faţa celorlalţi la mormântul acoperit de flori al celui considerat „sfântul Ardealului“.

Răbdarea este cuvântul de ordine al pelerinilor. „Pare destul de greu să ajungi la mormântul părintelui. Urci până la el şi pare o povară pentru oamenii bătrâni şi bolnavi, dar ştim că la întoarcere suntem mai uşuraţi şi pentru că poteca pe care mergem coboară, dar şi fiindcă am apucat să ne rugăm la părintele Arsenie Boca“, spune Maria, una dintre vârstnicele obişnuite cu pelerinajele la Prislop.

Mulţi dintre cei care ajung aici păstrează credinţa că suferinţele lor vor dispărea sau îşi vor găsi liniştea datorită preotului Arsenie Boca, de numele căruia este legată istoria Mănăstirii Prislop.

Unicul duhovnic

Preoteasa Anişoara Crăciun are 83 de ani şi a fost soţia preotului Oprea Crăciun din Cinciş (decedat în urmă cu un an), unul dintre colegii de suferinţă din închisorile comuniste ai părintelui Arsenie Boca.

Anişoara l-a cunoscut pe preotul Arsenie Boca în anii 1950, când părintele era stareţ al Mănăstirii Prislop, iar calvarul persecuţiilor din regimul comunist începea să se răsfrângă asupra lui. De atunci, preotul Arsenie Boca i-a fost duhovnic femeii, iar ceea ce a marcat-o cel mai mult pe aceasta a fost harul părintelui.

„Pe atunci, oamenii păreau mult mai apropiaţi de credinţă. Îmi amintesc că veneau la părintele Arsenie Boca să îşi mărturisească păcatele şi, înainte de a vorbi, el le spunea unora: «Cu care pumn ai dat în tatăl tău?».Aceia cărora le spunea aşa, recunoşteau şi să căiau“, povesteşte preoteasa.

Anişoara Crăciun a rămas cu o amintire impresionantă despre părintele Arsenie Boca. L-a întâlnit pentru ultima dată la Prislop, în vremea postului Paştelui din 1989, în anul în care preotul a decedat. Femeia venise să se spovedească şi nu ştia că părintele se află acolo. Maicile din Prislop au înştiinţat-o de prezenţa duhovnicului, care însă nu mai purta hainele preoţeşti şi avea barba rasă. Era urmărit şi hărţuit permanent de Securitate.

„Maicile mi-au spus ca, atunci când o să îl văd, să aplec capul, iar dacă el va ridica mâna dreaptă, înseamnă că poate sta cu mine pentru a îmi asculta spovedania. L-am întâlnit şi mi-a făcut semnul. Câteva minute mai târziu ne-am aşezat pe una din băncile din faţa bisericii şi am vorbit. Era ora douăsprezece, mă uitasem la ceas. De emoţii, nici nu mai ştiam ce să vorbesc. Apoi, mi-a spus că el se va retrage în chilie şi ne-am luat rămas bun, dar mi s-a părut totul ciudat. Parcă trecuseră doar câteva minute în care am vorbit şi mă miram că a stat atât de puţin cu mine, deşi nu îl mai văzusem de ani buni. Însă când m-am uitat la ceas, am văzut că trecuseră aproape trei ore, pe nesimţite“, îşi aminteşte Anişoara.

Hunedoreanca este unul dintre pelerinii obişnuiţi ai Mănăstirii Prislop, iar pentru ea, ca şi pentru mulţi dintre ceilalţi creştini care ajung aici, mănăstirea se identifică cu imaginea de sfânt a părintelui. (Daniel Guţă)

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.

Arsenie Boca, duhovnic

 

Mărturia unui pelerin: „Locul în care timpul îşi pierde valoarea“

„Se spune că românii sunt oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu, iar numărul mare de enoriaşi întâlniţi la mănăstirile din ţara noastră mi-a întărit această convingere. Deşi mereu mi-am planificat călătoriile, ceva sau cineva m-a determinat să plec din senin, singură, cu trenul de la miezul nopţii, spre judeţul Hunedoara. Nu ştiam foarte multe lucruri despre locul unde aveam să ajung, dar intuiam că sunt pe cale să pătrund într-o altfel de lume.

În prezent, Prislopul este o mănăstire de maici, care îngrijesc cu multă dăruire împrejurimile. Interiorul bisericii este pictat de părintele Arsenie Boca, fiind foarte diferit de al altor lăcaşe de cult ortodox. Picturile sunt zugrăvite în culori foarte deschise, iar chipul Mântuitorului, extrem de luminos, îţi induce o stare de înălţare. În faţa micuţei biserici se deschide un drum spre un deal ce urcă la cimitir. Clipocitul unui pârâu te însoţeşte până în vârful dealului, unde te aşteaptă imaginea unui Colţ de Rai. Uimirea mea venea din faptul că, deşi în faţa ochilor aveam o mărturie a faptului că toţi suntem trecători pe pământ, mi se părea ca intrasem pe un tărâm de vis.

Şi, într-un astfel de decor mirific, nu am putut decât să îmi doresc să tac, să ascult şi să mă rog. Poveştile pelerinilor care veneau la mormânt erau multe, unii dintre ei aducând doar mulţumiri, alţii plângând şi cerând ajutor. Dar mărturisirea unei tinere mămici, care ţinea de mână un băieţel de 2 ani, cu faţa rumenă şi atitudine cuminte, mi-a atras atenţia. Chipul femeii radia de fericire în timp ce spunea celor prezenţi că ani de zile încercase să rămână însărcinată prin multe metode şi tratamente, până când a venit la Prislop şi s-a rugat. La scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un băieţel, iar acum vine să îi mulţumească părintelui.

Când am revenit în Bucureşti m-am simţit un alt om. Un om mai calm, împăcat cu soarta sa şi dornic să le vorbească tuturor de părintele Arsenie Boca. Am mers pentru prima dată la Prislop în urmă cu patru ani, iar de atunci am încercat să ajung cât mai des. Acolo intri parcă într-o altă dimensiune, în care timpul îşi pierde valoarea.“

acest text a fost preluat de pe blogul jurnalistei Magda Câmpeanu

 

Ultimii ani: „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată“

Celebra pictură „Iisus în zeghe“, de la Biserica „Sfântul Elefterie Nou“, din Bucureşti

Arsenie Boca revine în Bucureşti, în iarna lui 1959. Poartă haine civile, transformându-se, peste noapte, într-un domn elegant, cu ochelari de soare. Este surprins de angajaţii Securităţii mergând la cinematograf, la cofetărie, pentru o îngheţată, sau în excursii în Munţii Bucegi şi la mare.

Pe urmele sale sunt, constant, peste 10 informatori, unii aduşi din provincie, câţiva dintre ei chiar feţe bisericeşti. Lui Boca îi este cenzurată corespondenţa, îi sunt refuzate sute de scrisori şi acatiste şi i se cercetează periodic locuinţa, în lipsa sa.

Este angajat, la Bucureşti, să picteze altarul Bisericii „Sfântul Elefterie“. Simptomatic pentru situaţia sa din acea perioadă, pe tot parcursul muncii, Boca poartă un ecuson pe care scrie: „Nu răspund la întrebări“.

Este angajat la atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti, iar în 1968 iese la pensie. În acelaşi an, începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, Giurgiu, nu departe de Bucureşti. Avea să fie ultima urmă majoră a trecerii sale prin viaţă. Astăzi, biserica de la Drăgănescu este supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti“.

„E icoana lui!“

Părintele Lucian Petcu, preot la Mănăstirea Drăgănescu, ne-a povestit că Arsenie Boca a lucrat, vreme de 15 ani, noapte de noapte. Cumva tipic pentru modul în care modelele culturale din România sunt răspândite, a trebuit să ajungem în 2007, pentru ca picturile lui Boca să fie cunoscute.

Cel implicat în aceste descoperiri se numeşte Alexandru-Valentin Crăciun şi avea, la acel moment, 29 de ani. Crăciun a descoperit, din întâmplare, într-o carte, o pictură făcută de Boca la Drăgănescu: „Învierea“. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vieţii. „Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată. E o imagine halucinantă. O reprezentare unică a lui Hristos“, povesteşte tânărul.

Crăciun îşi neagă orice merit în descoperirea picturilor lui Arsenie Boca şi pune totul pe seama „miracolului“, a revelaţiilor care permit, din când în când, ca anumite lucruri „să-ţi fie date“. Aşa s-a întâmplat şi cu o banală vizită la Biserica „Sfântul Anton“, din Bucureşti.

„Era o icoană acolo, ce fusese donată bisericii acum câteva zeci de ani buni. Mai mult nu ştia nimeni. Şi nici cine era pictorul. Cum trebuia să-l mai aştept pe părintele paroh, m-am dus să mă închin. Uitându-mă în jur, mi-au căzut ochii pe icoana Sfintei Parascheva. Deşi fusesem de atâtea ori la biserica «Sfântul Anton», niciodată până atunci nu observasem icoana. M-am apropiat, m-am închinat... Şi când mi-am ridicat ochii, am întâlnit privirea sfintei. De obicei, icoana aceea stă tot timpul în penumbra bisericii. Neluminată, pictura ei pare un pic ştearsă, învăluită, stinsă. Dar, în după-amiaza aceea, un snop de raze se strecurase prin vitralii şi bătea din plin pe chipul sfintei. Scăldată în razele soarelui, icoana parcă mustea de aur şi de lumină! Şi Sfânta Parascheva avea un chip strălucitor, întărită de soare. Lumina sfintei se adunase pe chip şi-n privire. «E părintele Arsenie, e icoana lui!» – mi-am zis deodată, ca într-o transă! N-aveam argumente. Figura aceea a sfintei îmi amintise de chipul lui Hristos din scena Învierii, pe care o descoperisem mai demult, într-o carte.“

Boca este redescoperit

Câteva zile mai târziu, Alexandru-Valentin Crăciun mergea cu câteva fotografii ale icoanei Sfintei Parascheva la Biserica Drăgănescu, la părintele Lucian Petcu, să îi arate imaginile. Voia o primă confirmare: era icoana pictată de părintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cercetează icoana, după care o compară cu alta, tot a sfintei Parascheva, din biserica lui. Era aceeaşi imagine.

Peste câteva luni, Alexandru-Valentin Crăciun publica un mic articol despre pictura părintelui Arsenie Boca. La Biserica „Sfântul Anton“ încep să vină valuri de oameni, lumea se închină îndelung la icoana Sfintei Parascheva şi o fotografiază. A fost declanşatorul unei noi descoperiri a lui Boca: o nouă generaţie intra în contact cu învăţămintele sale, de data aceasta prin picturi.

Convins că o nouă menire i s-a deschis înainte, Crăciun ajunge la catedrala „Sfântul Elefterie Nou“. Exista bănuiala că acolo pictase Boca, în 1959, fresca din absida altarului, cea reprezentând „Maica Domnului cu Pruncul“.

„Când am intrat eu la Elefterie, era slujbă. Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriaşă şi impunătoare. Am privit-o şi m-am cutremurat! Ce m-a frapat pentru prima oară a fost Pruncul! Pruncul care priveşte cu braţele deschise ca o cruce, chemând: «Veniţi la Mine!». Veşmântul Lui mă contraria în chip deosebit. Simţeam că e ceva acolo, nu înţelegeam prea clar, ceva ce-mi scăpa. Pe urmă, într-o noapte, s-a mai întâmplat un miracol. Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! O haină de puşcărie!“

Nimeni nu observase asta până atunci: nici preotii care s-au succedat, nici enoriaşii, nici măcar comuniştii şi securiştii. Sau, spune Alexandru-Valentin Crăciun, „au văzut şi n-au înţeles“. Ar putea părea o excentricitate, dar reprezentarea lui Iisus în zeghe şi tuns ca un deţinut are justificare teologică. Este foarte probabil ca Arsenie Boca să se fi ghidat după cuvintele din Evanghelia după Matei: „În temniţă am fost şi aţi venit la Mine“.

Pe de altă parte, fresca respectivă fusese pictată în 1959, atunci când teroarea comunistă se înteţise, ba chiar însuşi Arsenie Boca fusese închis. Singura explicaţie „oficială“ a picturii, oferită chiar de către autor, i-a fost dată mitropolitului Ardealului, Laurenţiu Streza: „Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa L-am văzut pe Mântuitorul şi eu Îi pictez aşa cum I-am văzut eu“.

Picturile şocante

Scena „Învierii“ poate fi văzută la Biserica Drăgănescu

Un alt exemplu al unicităţii raportării lui Boca la pictura bisericească sunt frescele de la Drăgănescu. Fără a aparţine vreunui stil de pictură, imaginile expuse sunt profetice. La Drăgănescu, pe pojghiţa varului de frescă din pronaosul bisericii am regăsit câteva imagini neobişnuite prin actualitatea lor, mai ales având în vedere că fuseseră pictate în 1968: Turnurile Gemene incendiate pe 11 septembrie 2001 sau naveta „Discovery“.

Cu litere de un roşu sângeriu, stă scris: „Fărădelegile atrag pedeapsa pe pământ“. Alături, într-o completare şocantă, par să se prefigureze toate evenimentele care vor cutremura iremediabil lumea modernă: terorism, modificare genetică, globalizare.

În centru este scena Învierii, cu un alt mesaj, cel puţin neobişnuit pentru un astfel de context: „Să nu credeţi că veţi intra după moarte în Împărăţia în care nu aţi trăit pe pământ“.

Omul modern şi izolarea sa faţă de lumea spirituală, în viziunea lui Boca

Deasupra, apare pictată Apocalipsa, reprezentată prin câţiva zgârie-nori arzând. O altă scenă inspirată din viaţa modernă ilustrează celebra chemare la cină: îngerul Domnului îl cheamă pe om la Cina de Sus, dar el, aşezat confortabil în fotoliu, înconjurat de lux şi descoperirile tehnicii, îi spune acestuia, prin telefon, că are de „rotunjit ţarina“, de stăpânit Pământul, de încercat milioanele de cai-putere ai rachetelor, de populat alte planete. „Avem alte preocupări“, apare altundeva pe perete. 

70

este locul pe care a fost plasat Arsenie Boca, în 2006, în topul „100 mari români“, realizat de Televiziunea Română.

 

Era foarte târziu şi eu eram într-o stare de surescitare. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe!

Alexandru-Valentin Crăciun, student la Facultatea de Teologie Bucureşti

 

„Caracterul picturilor este unic în lume“

Pictura de la Drăgănescu îţi ia cu siguranţă ochii, însă valoarea ei artistică este neclară. Mulţi spun că ar fi opera unui geniu, alţii, precum, criticul de artă ortodoxă Richard Barrett, o consideră „întortocheată şi  neclară“.

Criticul de artă Sorin Albu, din Cluj-Napoca, ne-a explicat care sunt elementele definitorii ale picturii duhovnicului. „Arsenie Boca are, cel puţin aparent, un stil de pictură neo-bizantină. Spun aparent, pentru că stilul său este unic în pictura românească. O astfel de pictură nu se mai găseşte nicăieri în lume, nu neapărat datorită stilului de pictură, ci, mai degrabă, prin caracterul profetic. Din punct de vedere tehnic, Boca foloseşte pasteluri, uneori în culori vii, alteori estompate, în funcţie de tematică, dar şi stilul pointilist, adică pictura prin puncte, în vârful penelului. Spre exemplu, „Învierea Domnului“ este realizată în această tehnică. Sunt mai multe planuri, prin care îl putem vedea pe Iisus ieşind din mormânt, dar fiind, în acelaşi timp, înăutru. Mormântul în sine este transparent, iar asta este o altă tehnică des utilizată de Boca. Priviţi, de exemplu, aureola dimprejurul lui Iisus: nu este niciodată opacă“, spune Albu.

Criticul îşi exprimă şi incertitudinile legate de anumite aspecte ale operei lui Boca. „Ce aş avea de reproşat este nerespectarea canoanelor iconografiei. Însă nu în sens dogmatic, ci, mai degrabă, înlocuirea acestora cu o latură de imaterial-spiritism, ceva de tip new-age. Asta se întâmplă şi în scrierile sale, de exemplu în „Cărarea Împărăţiei“, unde se pot găsi citate din spiritişti şi ocultişti luate ca bune, dar şi teme precum preexistenţa sufletului sau determinismul spiritual“, încheie Albu.

 

Ce rămâne dintr-un om după zeci de ani de anchete ale Securităţii

În 1969, obştea de maici de la Prislop se reorganizează la Sinaia, unde Arsenie îşi organizează o chilie şi un atelier de pictură, în care se retrăgea la răstimpuri. Face plimbări prin zonă şi, o dată pe lună, se duce la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia derizorie. Securitatea nu renunţă să-l urmărească în mod constant, până la 7 octombrie 1989, cînd este scos oficial de sub „supravegherea informativă“. În 1988, Boca suferă un preinfarct şi face o paralizie parţială (faţă şi piciorul stâng), fiind internat în mai multe rînduri la spital, la Bucureşti. Pe 28 noiembrie 1989, la vârsta de 79 de ani, Arsenie Boca moare la Sinaia, fiind înmormântat pe 4 decembrie, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în prezenţa unei impresionante mulţimi de credincioşi.

Dan Lucinescu, în cartea sa „Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre“, descrie efectul nenumăratelor ore de anchete şi ani de temniţă, vizibile la momentul înmormântării: „Degetele mâinilor i-au fost distruse. Arătătorul de la mâna dreaptă a fost singurul scos din patrafir, în sicriul Părintelui, pentru a fi sărutat. Pe figura Părintelui, al cărui corp era aşezat în sicriu, se vedeau pe pomeţii obrazului arsuri circulare, în diametru de circa doi centimetri, iar pielea feţei avea urmele unor traumatisme“.

 

Cel care ar putea deveni un sfânt

Arsenie Boca, în ultimii ani de călugărie, la Prislop

Ce rămâne însă în urma lui Arsenie Boca şi, mai ales, cum se va raporta Patriarhia Română la persoana celui considerat deja, de mulţi credincioşi, un sfânt? În fapt, în prezent, există mai multe campanii, declanşate deopotrivă de admiratori şi organizaţii non-guvernamentale, de canonizare. Care sunt însă şansele reale pentru ca un astfel de demers să se transforme în realitate?

Mici, s-ar părea, cel puţin pentru moment. În prezent, la Patriarhia Română nu există o astfel de intenţie de canonizare, cel puţin una declanşată temeinic.

Radu Preda, teolog, conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, explică ce ar presupune o astfel de iniţiativă: „Din câte ştiu şi eu, nu există «pe rol» niciun demers vizând canonizarea părintelui Arsenie Boca. Există însă un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut. De fapt, printre criteriile care trebuie «bifate» în cazul canonizărilor, cultul local este important. Se adaugă minunile, verificate din mai multe surse, viaţa exemplară, alte mărturii. Ortodoxia este mai lentă – şi face bine! – atunci când este cazul să proclame sfinţi. Cu toate că, aşa cum este cazul celor care au murit sau au suferit în puşcării mărturisindu-L pe Hristos, indiferent de cauza politică pentru care au fost condamnaţi de regimul comunist abuziv, poate că o mai mare prezenţă de spirit nu ar strica. Oamenii au nevoie de modele“.

Există un uimitor curent de evlavie populară, inclusiv printre oameni care nu l-au cunoscut, pentru canonizarea lui Arsenie Boca.

Radu Preda, teolog

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

 

CITEŞTE ŞI:

 

Nicolae Steinhardt, „ovreiul“ ce a găsit creştinismul într-o rangă

 

Spovedanie cutremurătoare: povestea tânărului bântuit de sinucidere, care a ajuns preot după ce ”Dumnezeu l-a atins” la mormântul lui Arsenie Boca