Sărăcia şi nevoile şi neamul

Dacă-l întrebi de cultură pe omul de pe stradă, va lua o mină serioasă şi va zice că e un lucru foarte important. Dincolo de declaraţii însă, el nu dă doi bani pe aşa ceva. Ipocrizia este atitudinea cea mai răspândită când vine vorba de cultură.

Cultura se aseamănă cu pornografia, în ceea ce priveşte raportarea publicului la ea, numai că reacţiile sunt cu semn schimbat. În faţa imaginilor sau a textelor explicite, mulţi se arată indignaţi, dar se delectează cu ele când sunt siguri că nu-i vede nimeni. Cultura e aplaudată şi respectată de toată lumea, la nivel declarativ, dar în singurătate mai nimeni nu se mai apleacă asupra ei. Altfel, îţi zic să publici cât mai multe articole culturale, ca ziar serios ce te afli. La fel se întâmplă şi în cazul altor medii de presă. Toţi spun că la TVR trebuie dată mai multă cultură, dar nimeni nu e interesat de emisiunile culturale. Dă bine să te afişezi cu doamna cultură, dar doar atât, nimic mai mult. E ca şi cu cărţile pe care le vindea într-o vreme „Adevărul“ – mulţi le cumpărau, dar nu le scoteau deloc din ţiplă.

Atitudinea aceasta faţă de cultură se regăseşte la toate nivelurile. Publicului nu-i pasă de ea, cei care conduc instituţiile de presă o iau peste picior, la fel fac şi cei de la conducerea ţării. Aşa stând lucrurile, nu trebuie să surprindă pe nimeni ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu Muzeul Literaturii din Bucureşti în zilele acestea. Clădirea muzeului a fost retrocedată printr-o decizie judecătorească în 2002, proprietarul a cerut o chirie de 30.000 de euro pe lună, dar Primăria Capitalei nu a plătit niciun ban. Acum, proprietarul cere ca muzeul să fie evacuat până la 15 iunie. Vorbim, printre altele, de manuscrise ale marilor scriitori români, de un patrimoniu estimat la un miliard de euro şi inestimabil ca valoare culturală.

Situaţia Muzeului Literaturii e simptomatică pentru cum e văzută cultura în ţara asta. Pe de-o parte, autorităţile nu arată decât dezinteres. Conducerea muzeului a fost de mai mulţi ani în deriva interimatului, decidenţii nu s-au sinchisit nici să organizeze concursul ăla de formă, prin care să-şi pună pilele în posturi. Publicul nu e interesat nici el de muzeu. În plus, cei care lucrează acolo sunt şi ei destul de dezabuzaţi. Merg la job ca la stat – timpul trece, leafa merge.

La Muzeul Bach din Leipzig, de exemplu, nu au decât o bucată de uşă de pe timpul compozitorului. Dar ce minunăţie multimedia e acel muzeu, câtă inventivitate în a reconstrui lumea lui Bach! Noi avem manuscrisele lui Eminescu, Caragiale, Creangă şi ale altor mari scriitori români, dar lăsăm să se aştearnă praful de un deget pe ele. Noi, adică politicieni, muzeografi, oameni de cultură, jurnalişti, popor.

În Franţa, banii proveniţi din activităţi culturale îi depăşesc pe cei din industria constructoare de maşini. Cât despre noi – nu putem spune decât că ne merităm sărăcia şi nevoile şi neamul.