Radu Paraschivescu, în jurul înjurăturii: În general, de mamă

Nu-i frumos să vorbeşti urît. Aşa ştiam fiindcă aşa ni se spusese – acasă, la şcoală, pe scară sau în spatele blocului, oriunde aveam parte de-un pedagog cumsecade. Mai tîrziu am aflat că e firesc şi chiar practic să bobinăm sudălmi şi vorbe grele; oameni cu doctorat ne-au adus la cunoştinţă că facem un lucru util, că ne detoxificăm mintea, că măscarea spusă la vreme te ajută să rezişti presiunilor din jur.

În sfîrşit, ultimii ani cimentează impresia că porcăreaua s-a mondenizat, că înjurătura a devenit element constitutiv în cultura relaţiilor, că pornoşagul mustos nu atestă doar emanciparea rostitorului, ci însuşi amplasamentul lui public. Sudalma ca agent de omologare a oamenilor dezinvolţi – iată o evoluţie la care puţină lume s-ar fi gîndit, pe vremea cînd, vorba lui Mark Twain – „Omul e singurul animal care roşeşte; sau ar trebui s-o facă“ – încă avea acoperire şi ecou.

Mîndria bunului român are, am aflat de la specialişti ai deliciului ultim, şi o ramificaţie lexical-frazeologică. În unsuroşenia noastră de plan secund, în neputinţa noastră cronică de-a trece peste ştacheta comportamentului corect, sîntem totuşi mai tari ca ăia şi ca ăilalţi. 

Îi surclasăm pe unguri la pornografia de alcov şi pe englezi la seriile sinomice ale genitaliilor. Pe lîngă noi, italienii sînt nişte garoafe de plastic, iar francezii nişte catiheţi îmbujoraţi sfielnic. Nimeni nu porcăieşte mai năprasnic ca românul – afectuos sau furibund, ghiduş sau apoplectic. Rusul, grecul, polonezul, croatul şi turcul dau din umeri şi-şi recunosc inferioritatea. Viforul înjurăturii româneşti instituie cod roşu de dimineaţă pînă seara, indiferent de anotimp, guvernare sau alinierea planetelor. Ceea ce lingviştii, antropologii, experţii în mentalităţi şi cercetaşii sufletelor nu ne-au spus încă e motivul pentru care injuria românească are, în general, nevoie de cuvîntul „mamă“.

Ambele turbine producătoare de dejecţii – „băga-te-aş“ şi „băga-mi-aş“ – funcţionează greu fără acest combustibil/cuvînt delicat. Trimiterea la origini face parte din repertoriul sine qua non al emiţătorului. O înjurătură care nu poartă în pîntecul ei o referire la pîntecul din care-ai venit pe lume riscă neomologarea pe piaţă. Şi e de la sine înţeles că omul care-o proferează nu se gîndeşte la consecinţe. Important e sigiliul infamant, nu riscurile pe care le comportă aplicarea lui. Aşa s-a ajuns, cu vreo cinci ani în (t)urmă, ca în tribuna unui stadion din Bucureşti să se legene, în bătaie de joc şi de vînt xenofob, o întrebare scrisă în maghiară pentru adversarul venit să dispute un meci de cupe europene: „Cît timp ţine o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni.“ Scabrozitatea a fost premiată de UEFA cu o amendă de cincizeci de mii de euro pentru clubul organizator, dar n-a mai contat. Mama duşmanului venit, ca de obicei, să ne răpească Ardealul fusese lovită în punctul intim. Şi dacă tot am ajuns la galerii şi la playlist-ul lor, să nu uităm că unul dintre refrenele ritualice este – aţi ghicit – „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor“. Măiculiţă, ca să spun aşa.

Observaţia ţine de bunul-simţ al atenţiei, necum de eficienţa unei cercetări aplicate: componentele majore ale înjurăturii româneşti de prim nivel sînt mama şi biserica (y compris terminologia şi instrumentarul). În privinţa expedierii la origini, lucrurile sînt limpezi: evocarea anatomiei reproducătoare îl atinge şi pe cel jignit (direct), şi pe cea care l-a livrat (indirect). Sînt foarte dese cazurile cînd ofensatul însuşi pretinde tratament diferenţiat: „Pe mine n-ai decît să mă-njuri, dar de mama să nu te-atingi, că-i de rău.“ Te poţi lua de oricine, mai puţin de născătoare, de izvorul firii, de fîntîna vieţii, de fiinţa care aduce pe lume. De aceea, înjurătura vaginală e de neiertat, pe cînd derivatele în care „mamă“, trecut la genitiv, e precedat de alte determinări anatomice („gîtul mă-tii“, „gura mă-tii“, „curu’ mă-tii“) devin, prin comparaţie, pasabile. Mai trebuie spus, cu scuze prezentate naturilor pudibonde, că nici măcar injuria cu trimitere la mamă nu e scutită, la români, de o anume inadecvare, de stîngăcie sau fractură logică. Altminteri cum să elucidăm – grafic, fotografic sau scenografic – dilema sodomizatoare „’te-n cur pe mă-ta“? Întreb cum o făceam în copilărie, cînd dădeam peste ceva care se sustrăgea înţelegerii: cum adică?

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.