„Plagiat“ ‒ un cuvânt cu etimologie incertă

Auzim tot mai des, în ultima vreme, cuvântul „plagiat“ legat de lumea academică, dar şi de cea politică. Iată de ce socotim că discuţiile, destul de aprinse de altfel, vor avea de câştigat dacă vom cerceta mai întâi etimologia şi semantismul acestui termen, înainte de a ne lansa în abordări etice, juridice sau ştiinţifice.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române (1998), „plagiat” înseamnă:

PLAGIÁT¹, plagiate, s. n. Acţiunea de a plagia; plagiere. ♦ (Concr.) Operă literară, artistică sau ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) şi prezentată drept creaţie personală. [Pr.: -gi-at] – Din fr. plagiat.

Pentru aprofundarea semantismului, vom încerca o incursiune etimologică, pentru o corectă înţelegere a sensurilor primitive. Dacă problema etimologiei directe este soluţionată de DEX (din fr. plagiat), problema etimologiei îndepărtate rămâne însă incertă.

În Trésor de la langue française informatisé, „plagiat” apare pentru prima dată atestat la 1697, iar „plagianisme”, la 1680. Termenul ar fi format din fr. „plagiaire” (plagiator) cu sufixul -at. La rândul său, „plagiaire” este un împrumut din latină: plagiarius – „cel care fură şi revinde sclavii altuia” (de unde sensul „hoţ de copii”, atestat la sfârşitul secolului al XVI-lea), derivat din plagium – „delictul comis de plagiator”, un termen deja juridic, provenind din gr. πλάγιος.

Cele mai bune dicţionare spaniole şi portugheze, îl derivă din lat. plagios (împrumutat la rândul său din greacă) „oblic, indirect, înşelător” sau din lat. plagium, cu sensul de „sechestru”, aşa cum am văzut la etimologiştii francezi.

Din perspectivă istorică, se pare că termenul se întâlneşte prima dată la poetul satiric Marţial (sec. I d. H), în ale sale Epigrame (cf. traducerea spaniolă, în es.wikipedia):

Te encomiendo, Quinciano, mis libritos. Si es que puedo llamar míos los que recita un poeta amigo tuyo. Si ellos se quejan de su dolorosa esclavitud, acude en su ayuda por entero. Y cuando aquél se proclame su dueño, di que son míos y que han sido liberados. Si lo dices bien alto tres o cuatro veces, harás que se avergüence el plagiario.

Marţial, Epigrama LII

Mentalitatea Europei medievale spulberă învăţămintele dreptului roman, multe creaţii circulând anonime, fără o sensibilitate manifestă faţa de proprietatea intelectuală. Este epoca manuscriselor copiate şi a copiştilor, iar figura autorului îşi pierde până la diluare pregnanţa sa clasică.

Dreptul de autor apare conturat, în sens modern, abia în secolul al XVIII-lea. Un iluminist şi enciclopedist ca Diderot afirma despre „plagiat” ca fiind: „delictul cel mai grav pe care îl întâlnim în Republica literelor”. (cf. fr.wikipedia)

Odată cu secolul al XIX-lea, tema devine sensibilă, fiind privită ca „furt” şi, prin urmare, reprobabilă din punct de vedere etic sau juridic. Apar cazuri celebre, denunţurile devenind publice şi echivalând cu oprobiul.

Să ne amintim, în cultura română, de Caragiale, cel acuzat de publicistul Caion de plagiat, pentru drama Năpasta, opera plagiată fiind a unui autor maghiar. Procesul literar a fost reluat de Şerban Cioculescu, prin anii 70, cu câştig de cauză pentru autorul român.

Răsunător a fost şi cazul lui Eugen Barbu, pentru romanul Incognito, incriminat de plagiat după Paustovski, de criticul Nicolae Manolescu, caz asupra căruia nu par a mai subzista dubii.

„Nu poate fi ignorat [...] nici scandalul stârnit de romanul Incognito (I-IV, 1975-1980), un cine-roman acuzat de plagiat. Deşi „plutea" în aerul epocii, discuţia este deschisă de Nicolae Manolescu, în „România literară" (2/1979). Criticul demontează ideea „romanului-colaj", invocată de Barbu, şi incriminează procedeele de „transcriere" şi „conspectare" a unui număr mare de pagini din cărţi semnate de K. Paustovski, Ilya Ehrenburg etc.” (http://www.crispedia.ro/Eugen_Barbu)

Vom reveni, în numărul viitor, cu considerente asupra semantismului acestui concept.