Izvorul latinei savante

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

George Călinescu îşi începea a sa „Istorie a literaturii române”, din 1941, cu o frază care pune răspicat problema atestării documentare a limbii române.

Scrie istoricul literar: „Ceea ce jurământul de la Strasbourg (842) este pentru limba franceză şi carta capuană (960) pentru cea italiană, au crezut unii că pot înfăţişa pentru limba română cuvintele torna, torna, fratre [...] pe care, după Cronografia bizantinului Theophan, le-ar fi strigat la anul 579 un soldat din armata condusă de Martin şi Comentiolus împotriva avarilor. Adevărul este că vorbele acestea n-au niciunul din caracterele esenţiale limbii române şi sunt numai nişte vestigii de grai romanic.”

Oricât de neconfortabilă ar fi situaţia, trebuie să admitem, arată istoricul literar, că primul document în limba română este „răvaşul” lui Neacşu, din 1521. Diferenţa de atestare faţă de limbile surori este de câteva sute de ani şi i-a apăsat pe mulţi.

Pentru cei interesaţi, cercetarea etimologică a primului document în limba româna (1521) arată dominanţa elementelor latine moştenite (nu am luat în calcul decât cuprinsul scrisorii, stereotipiile de început şi sfârşit fiind slavoneşti): cuvinte slave ‒ 8, maghiare ‒ 3, greceşti ‒ 1, turceşti ‒ 1, necunoscute (probabil substrat) ‒ 1, iar latine moştenite ‒ 60.

Fireşte, orice seminţie simte nevoia să se chestioneze: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem? Aceasta triplă interogaţie identitară a născut, la români, dar şi vecinii noştri, pasiuni şi polemici aprinse. Mai mult, odată cu Şcoala ardeleană apare şi voinţa cărturărimii de a recroi limba pe tiparul latinesc. Aşa se explică teoria purismului şi întoarcerea, în secolul al XIX-lea, spre latină, spre italiană şi, în mod covârşitor, spre franceză.

De voie, de nevoie, româna şi-a reaşezat sintaxa după franceză şi a asimilat un număr impresionat de vocabule comune şi tehnice până la dobândirea sonorităţii pe care o are astăzi, când nimeni nu se mai poate îndoi că vorbim o limbă romanică. Numai că până la atingerea echilibrului şi a naturaleţei, îndelungatul proces de reromanizare a cunoscut izbânda timpurie, dar şi excesul caricatural.

Îmi reamintesc de ingenioasa glumă a lui Al. Odobescu la „prânzul academic din 15 septembrie 1871”, oferit, la el acasă, academicienilor latinizanţi, cuprinşi de febra Dicţionarului. (Este vorba de Dicţionarul limbii române al lui A. T. Laurian şi I. C. Massim în trei volume (1871-1877), lucrare abandonată ulterior de Academie.) „Lista de bucate” a acelui ospăţ de pomină a fost distribuită printre meseni, devenind, nu după multă vreme, celebră în societatea intelectuală bucureşteană. Iat-o:

Prandiulu academicu

MIERCURI   XV   SEPTEMBRE   MMDCIX.   V.  C.

--------------------------------

VINU ARSU DE ANICETU.

Sorbitione cu Scriblete.

VINU PERUNCTU DEIN INSULELE-FORTUNATE (Madera).

Fame-stimuli varii.

Siluru munitu cu astaci fluviali, in condimentu de sinape.

VINU ALBICANTE PERENNIU ALUTENSE DE ACIDAVA.

Lumbu bubulinu intinctu in cremore, cu bacce e tuberculi leguminose.

VINU NIGRU DE BURDIGALA (Sanctu Julianu).

Coturnici cu pulte venatorica, abstrudi in placenta foliacea.

POTIONE CONGELLATA DE MODU ROMANU.

Melungine rubre cu farcimine de minutale.

Copsa de ariete in verubi torresa.

Acietaru de olere, condita pre usu Athonicu.

VINU CAMPANICU SPUMOSU (Silleriu)

Casiu induratu de Batavia.

Vesice fermentate pre ratione Germanica.

Biscopte lactantie glaciate.

Canistru multipomariu.

Pepone Cantaliense.

VINU APPIANU BASTARNICU (Tocaiu)

Conditure melimeraria e prunaria.

Confapte saccharine.

LICUORE BELLARIA DE BROMELIA.

(Al. Odobescu, Opere complete, vol. II, Bucureşti, Minerva, 1908, p. 137)

Dincolo de excese, mi se pare înţelept şi cuviincios să ne întoarcem la Maiorescu, la un articol ce îşi păstrează, în parte, actualitatea: Neologismele. Iată ce spunea „spiritul rector” al culturii româneşti:

„Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de termenii tehnici.) Şi în privinţa acestui principiu credem că ne putem uşor înţelege mai toţi scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele ce se introduc şi trebuiesc să fie introduse în vechea limbă română. O transformare aşa de radicală a statului român şi în genere a provinciilor locuite de români, precum s-a întâmplat de la 1848 încoace, nu s-a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă. Sute de organizări noi, mii de idei noi; mulţime de cuvinte noi – altfel nici nu se putea.”

Aceasta a fost direcţia reromanizării limbii prin decizia suverană a elitei din acele vremuri. Ca şi în alte limbi romanice, în multe cazuri, s-a reintrodus termenul pe cale cultă (nu interesează acum calea de intrare): „ager”, moştenit, a fost dublat de „agil”, neologic; „astâmpăra”, moştenit, de „tempera”, neologic; „flutura”, moştenit, de „fluctua”, neologic ş.a.m.d.

Să alegem şi câteva cuvinte „recuperate” din latina savantă şi care îmi par indispensabile vorbirii curente:

cauză (Să ne amintim şi de „căuzaş”, revoluţionarul paşoptist, şi care a dat numele unei străzi bucureştene. Scrie Caragiale: „Ce sunteţi d-voastră, mă rog? Vagabonţi de pe uliţă? nu... Zavragii? nu... Căuzaşi? nu... D-voastră, adică noi, suntem cetăţeni, domnule, suntem onorabili...”);

conduce (Din „conduce” am derivat „conducător”. La Gib Mihăescu: „Pafnute era croit pentru mica strategie; poate că avansat în misiunea lui cotidiană s'ar fi dovedit şi în strategia de linii mari un bun conducător de generali.”);

convinge (De la acest verb, am derivat mai întâi „convicţiune”, substituit azi de „convingere”. Scrie Alecsandri: „Ei susţineau că aclamaseră ăi dintâi cu entuziasm ziua de 5–24 ianuarie 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintâi cu convicţiune şi admiraţiune proclamaţiunea convenţiunii, după stilul lor, ei aclamaseră ăi dintâi pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meserie găseau că aveau dreptul a fi tot ăi dintâi şi la împărţeala plăcintei.”);

decembrie (Este o formă „reconstruită”, ca, de altfel, pentru toate lunile anului. Formele moştenite se regăsesc în calendarul popular: făurar, prier. Variantele dechembrie, dechemvrie, anterioare, urmează moda neogreacă, ca la Constantin Cantacuzino:Iar când au fost la dechemvrie 15 dni, venit-au un capigiu de la Poartă cu atişerif împărătesc, de au dat lui Matei-vodă steagul Radului-vodă, ce s-au fost luat de la război, ca să stăpânească el.” Până în perioada interbelică, şi chiar mai încoace, se mai spunea curent „decembre”, după franceză. Scrie Ion Ghica: „La 3 decembre 1820, Alexandru-vodă Suţu cade bolnav, şi la 19 ghenarie 1821 moare, Domnul ştie cum.”);

defect (Scrie Haşdeu: „În alte ţări, istoria ne arată regi şchiopi ca Vladislav al Poloniei, regi cocoşaţi ca Richard al Angliei, regi chiori ca Ludovic al Boemiei... Numai la români cel mai mic defect fizic dezmoştenea pe un fiu de domn de drepturile sale la coroană.” DEX-ul sugerează şi o filieră germană, ca şi la „perfect”.);

doctor (Este vorba de un cuvânt intrat în secolul al XVII-lea, pentru care s-au propus mai multe filiere: slavă, rusă, germană şi, ulterior, franceză. Varianta „doftor” indică provenienţa slavă. Îl putem atesta la Antim Ivireanul: „Deci ia-te aminte, deaca ai venit la doftor, să nu te duci netămăduit.” sau la Neculce: „Dzicǔ unii să să fie agiunsu Cantacuzineştii cu un doftor şi să-l fie otrăvit.” Astfel, filierele „germană, latină, franceză” nu pot fi decât posterioare.);

fruct (Ar merita cred să pomenim mai întâi „frupt”, derivat al laptelui, aşa cum apare la Calistrat Hogaş: „Ei, hai, moş Căpăţână, gustă şi d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.” Dubletul său, „fruct”, este un neologism de secolului al XVIII-lea. Îl găsim la Antim: „Astfel că multă mirare s-a întâmplat şi cu neamul nostru lipsit sau de sămânţa aceasta, adică de cetirea adevărată slavonească, sau de fructul ei, adecă de înţelegerea celor cetite, când în urma îngrijirei pline de iubire a voastră, ajunse vremea ca să se arate şi acest fericit dar, adecă limba slavonească, în ţara noastră.”);

insulă (Scrie Eminescu în Cezara: „Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine.”);

invidie (Se consideră că ar fi intrat prin italiană. Filimon o pomeneşte, înşiruind păcatele mortale: „Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă.”);

istorie (Este un termen apărut în secolul al XVII-lea, poate din greacă sau din latină. DEX-ul indică filiera italiană, ulterioară. Apare, bunăoară, la Cantemir, ca şi derivatul „istoric”: „În vécii lor slăvite şi preaputérnice au fost împărăţiile grecilor, a persilor, a eghipténilor şi a Vavilonului, pre carile puterniciia sultăniască atâta li-au schimonosit şi li-au micşurat, cât în dzilele noastre lucrurile lor, pre carile mintea omului să le cuprindă nu putea, să par că nu fapte, ce vise, nu istorie, ce basne fac.”. Pentru o listă completă a derivatelor cf. Ciorănescu, DER: „Der. istorioară, s. f. (anecdotă, povestire distractivă, banc); istornic, adj. (istoric), sec. XVIII, înv.; istoric, adj., din fr. historique; istoricesc, adj. (istoric), sec. XVII, înv.; istoric, s. m. (specialist în istorie), din lat. historicus, sec. XVII; istorisi (var. rară istori), vb. (a povesti, a relata), din gr. ἰρτορῶ, ἰρτορίσω; istoriograf, s. m. (cronicar, istoric), din gr. ἰρτοριόγραφος (sec. XVIII); istoriografie, s. f. (ştiinţă auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi operelor istorice); preistorie, s. f., din fr. préhistoire; preistoric, adj.” Termenul „istornic”, neînregistrat în DEX, apare la Radu Greceanu şi este de proveninţă greacă: „Pentru că zice oarecare istornic grecescu: „ οὔτε γάρ χρημάτων πλῆθος οὐδέν αὐταρϰὲς πρός τε ρανήδος άϰρασίαν, οὔτε αι δορυφόρον φρορὰ ἑϰανή ρἵεϰθαί τὸν ἄρϰοντα εἰ μὴ πρὸ ὑπάρχή ἡ τόν ἠπηϰόνον ἔυνοια“. Care va să zică: «Că nici mulţimea banilor nimic îndestulat iaste spre împărăţie zarvă, nici paza cea bună a slujitorilor poate să mântuiască pre domnu sau pre împărat, de nu va fi mai înainte a celor supuşi dragoste».”);

leu (Este un cuvânt pătruns în secolul al XVII-lea, poate prin neogreacă. S-a dovedit că acest nume nu putea fi moştenit din latină. Apare şi la Cantemir, în bestiarul său alegoric din Istoria ieroglifică: „Leul dară de pre pământ (carile mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate jigăniile câte pre faţa pământului să află a fi, tuturor ştiut ieste) şi Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-şi poate prepune?) în sine şi cu sine socotindu-să şi pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simţire aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată.”);

linie (DEX-ul indică etimologia multiplă, pentru polisemie: „din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne”. Nu ştim dacă poate fi înregistrat înainte de secolul al XVIII-lea. Din secolul al XIX-lea semantismul cuvântului se dezvoltă şi apar multe sintagme tehnice. La Alecsandri apare cu sensul de dreaptă: „Nu, eu nu înţeleg călătoriile ca cei mai mulţi, adică: de a se face robul unui plan şi, în urmare, de a alerga ţintă pe linie dreaptă până la ţelul propus, fără a se abate din cale şi făr[...]ndrăzni de a ieşi din rolul de maşină drumeaţă.”);

medicină (Scrie Ion Ghica: „Nu se poate tăgădui că şcolile noastre, afară de Facultatea de drept şi de medicină, au dat slabe rezultate până acum.”).

Şi lista ar putea continua cu: muzică, nerv, ora, ordine, pericol, pictor ,popor, principiu, produce, promite, provincie, publica, punct, regulă, rezolva, saluta, satisface, spaţiu, spera, spirit, stabili, sumă, susţine, ştiinţă, uniune.

Acesta este cel din urmă sigiliu lingvistic al Romei. Salve!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite