„Gentilomii de mahala”

Îi datorăm lui Nicolae Filimon prima descriere a „slujnicarului”, prototipul ridicat din lumea mahalalelor secolului al XIX-lea şi apărut din pricina „sărăciei vicioase şi marei lipse de cultură morală a unei părţi din junimea noastră.”

Metaforic, „slujnicăria”, ne spune Filimon, asemenea oricărei societăţi secrete, are „maeştrii ei, lojile, venditele, prozeliţii şi chiar cinismul ei. Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăţi tind foarte mult la degradare şi materialism.” Să luam-aminte:

„Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întâi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dânsele şi să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia şi alte calamităţi, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.

Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala şi mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chiţul şi Biserica lui Târcă…

           Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut.

El este totdauna un june de la douăzeci şi doi până la douăzeci şi cinci de anişori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat şi înmănuşat întocmai ca un lion de Paris.

Acest lux ar face pe oamenii fără experienţă să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moştenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel şi vă încredinţez cu mâna pe conştiinţă că vestmintele după dânsul sunt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decât leafa, şi această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale.

La primul debut al aventuroasei sale juneţi, gentilomul nostru o duce binişor: înşală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier şi chiar pe birjar; iar leafa o ţine numai ca să nutrească amoraşele sale cu fetele de pe la marşande.

Aceştia sunt timpii cei mai fericiţi din viaţa gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguţătorii amăgiţi îi taie creditul şi încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfânta noastră Convenţie şi, armându-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, râde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipseşte, credit nu mai are la nimeni. Ce face el oare în această critică poziţiune? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar!…

În această nouă condiţiune, spiritul său se supţiază ca firul de borangic, imaginaţia lui se înalţă până la al noulea cer, devine filosof peripatetic, patriot şi încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcţia lui (dacă are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură şi îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gândească că această clasă despreţuită de dânsul este fenixul dezertului, carele se renaşte din cenuşa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înţelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat şi puternic şi că mai toţi cei ce să rădică din noroi la putere şi bogăţie devin başi-ciocoi şi, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere şi bogăţie, ne loveşte cu copita mai des şi mai rău decât caii născuţi şi crescuţi în grajduri: în fine, slujnicarul nu voieşte să înţeleagă că ciocoiul Convenţiei este mai venal şi mai fără inimă decât acela al Regulamentului.

            Slujnicarii sunt de mai multe categorii sau tagme.

Când face parte din ortaua poeţilor, atunci cată să fugi cât vei putea de dânsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ţi dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile şi declamările lui, fără să te apuce nevrele de râs. […]

Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbeşte din jus regiae, jus papirianum […], adăogând pe la soroace câte un ipso jure, in abrupto, ex officio şi alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte!…

Dar soiul acesta de slujnicari rămâne nulă pe lângă slujnicarii politici.

Aceştia sunt teribili!

Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulţumeşte. N-apucă să se formeze bine un minister şi slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori şi se sileşte prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam şi trădător.

Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari sunt două: grădina Cişmegiului pe timpul de vară şi cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanţele, de-şi varsă veninul asupra oamenilor ajunşi la putere.

De câte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe şi vei auzi pe vreunul dintre dânşii vorbind cu agitaţiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea râurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră şi formarea unei flote pe Marea Neagră, să ştii că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai ştii şi aceasta că slujnicarul este o fiinţă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decât să zică un cuvânt şi ţara este brăzdată cu şosele şi drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura şi instrucţia ajunge pe cea din Germania, cu un cuvânt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu ştie să se folosească de consiliele patrioţilor slujnicari şi de aceea lucrurile merg cu susul în jos.

Slujnicarul adevărat, pe lângă alte daruri, mai are şi virtutea cumpătării; el şade toată ziua în cafenea, fără să guşte ceva, sau dacă din întâmplare bea o cafea neagră sau o dulceaţă, potriveşte tocmai timpul când cafeneaua este plină de oameni şi pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracţiune, dar gurele rele susţin că nu plăteşte fiindcă nu are parale.

Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecţiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoţiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societăţii lor.

Iată ce este societatea slujnicarilor în simţ colectiv şi ce este slujnicarul în parte.”

Schimbând ceea ce este, istoriceşte, de schimbat, dar foarte puţin în esenţă, ciocoiul şi slujnicarul au revenit în lumea noastră cu un aplomb de necontestat, căci spolierea ţării a implicat, pe de o parte, ridicarea ciocoilor, iar, pe de alta, sărăcirea materială şi sufletească a neamului şi, deopotrivă, decăderea lui morală. În media, sforţările de azi arareori trec de lăutărism, cum spunea Constantin Noica, sau, ca să fim şi mai actuali, de manelism.

Manelismul nu are de-a face doar cu „redescoperirea” manelelor, prin anii 90, nici cu senzualismul oriental şi lasciv al acestora, tot mai fără perdea, la cele recente, nici cu faptul că manelele sunt, cu preponderenţă, cântate de ţigani zişi şi manelişti, nici cu felul ridicol al adepţilor de a se îmbrăca, ci, mai profund, cu un mod de a fi, de a avea şi de a gândi, din care provin, bunăoară, cocalarii şi piţipoancele. Manelismul se regăseşte pretutindeni în societatea românească şi poate contamina pe oricine. Deunăzi, dl. Cătălin Botezatu şi-a sărbătorit ziua de naştere, cu vreo trei sute de invitaţi. La apogeul petrecerii, euforic, dl. Botezatu a aruncat cu bancnote false (televiziunea le-a spus „confeti”) în aer, peste invitaţi, un obicei, neîndoios, manelist, de neînchipuit în capitalele occidentale. Să-mi fie iertat acest exemplu, dar nu cunosc vreo„vedetă” de pe micul ecran care să nu fi alunecat măcar o dată pe mâzga manelismului prin vorbă, faptă sau ţinută.

Ca exemplar social, manelistul este întruchiparea cea mai de jos a slujnicarului de altădată, pentru că la el prostul gust, incultura şi vulgaritatea ating paroxismul. Din punct de vedere lingvistic, manelistul genuin este cel mai nătâng vorbitor al limbii române, dar şi cel mai strălucit promotor al argoului. Manelistul îşi sprijină glăsuirea pe cele mai şubrede bârne ale limbii, unde construcţiile strâmbe sau precare, intonaţia de mahala, amestecul de cuvinte neaoşe cu înjurături, cu anglicisme de club şi ţigănisme conduc la producţii discursive jenante, auzite, din păcate, zi de zi pe majoritatea canalelor noastre de televiziune. Într-un cuvânt, deşi imitat până la saţietate, manelistul este un antimodel.

Să revenim însă la argou. Prezent în toate idiomurile, argoul este un vocabular convenţional paralel, colorat şi fantezist, ale cărui elemente pot fi auzite azi pretutindeni. În româna contemporană, nucleul, altfel spus, elementele reprezentative ca frecvenţă, semantism şi putere de derivare, este de origine dominant ţigănească.

„baftă”

DEX-ul din 1998 dă următoarea definiţie:

               BÁFTĂ, bafte, s. f. (Arg. şi fam.) Noroc, şansă. – Din ţig. baht. Cf. tc. baht.

În ediţia din 2009 se renunţă la specificaţia „argotic” (rămânând doar „familiar”), ceea ce nu înseamnă că autorii ignoră faptul că Dicţionarul de argou, 2007, înregistrează expresia „a se face de baftă” (cu sensul: „a se face de râs”), ci pentru că urarea, des auzită printre elevi şi studenţi, a pătruns ceva mai adânc în limbă. Dacă filiera este ţigănească, originea este însă turcească, cu atestare în persană. „Baht” este răspândit în bulgară, sârbă, neogreacă şi albaneză, după Al. Ciorănescu. Din „baftă” s-a derivat „băftos”, pe care îl semnalează Ciorănescu, şi care apare doar în Dicţionarul de argou, 2007.

Al. Ciorănescu menţionează: „Stamati [Constantin Stamati-Ciurea] foloseşte de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de «gură, cioc»; nu cunoaştem raţiunea acestei întrebuinţări, care nu apare la alt autor şi pe care nu o găsim în dicţionare.” Iată un asemenea context: „De este însă a se duce mai departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă un burete muiat în spirt care, ameţind-o, îi paralizează mişcările convulsive, şi în aşa hal se aduc morunii şi nisetrii până la Chişinău.” (O vânătoare în Basarabia)

„barosan”

Ca şi „baros” („ciocan mare”), „barosan” vine din ţig. „baro”, care înseamnă „mare”.

BAROSÁN, -Ă, barosani, -e, adj. (Fam.) Mare (şi greu). ♦ Fig. (Substantivat, arg.) Persoană influentă, bogată. — Baros + suf -an.

Cuvântul este format în româneşte, prin derivare, cu sufixul augmentativ -an, iar Dicţionarul de argou, 2007, mai adaugă sensul „subofiţer de penitenciar temut de deţinuţi”. „Barosan” apare, bunăoară, la Mateiu Caragiale, asociat cu „gagiu”: „Odată numit, avea să meargă la sigur, şi se vedea «barosan», «gagiu», cu cotoare, palat de casă în Bucureşti, vie pe rod la Valea Mieilor, moşie nu mai ştiu unde, zestre nu glumă, bez un singur cumnat cu un singur plămân.” (Craii de Curtea-veche)

„belengher”

În Dicţionarul etimologic român, Al. Ciorănescu notează:

beléngher (-re), s. n. – (Arg.) Membru viril. Ţig. pelo „testicul”, prin intermediul ţig. pelenghero „cartof” (Bogrea, Dacor., II, 651; Graur 128; Juilland 158).

Astfel, provenit din ţig. „pelenghero” („cartof”), contaminat cu „pelo” („testicul”), acest termen capătă în română sensul de „penis”. Dicţionarul de argou, 2007, înregistrează expresia „a beli belengherul”, cu sensul propriu, dar şi figurat, „a fi într-o situaţie dificilă”: „Gigi Becali către Mititelu: «Nu beleşti ochii.., beleşti belengherul»”, Internet.

Dicţionarul de sinonime, 2002, ne mai spune că „belengher” este şi un regionalism pentru „costrei”:

COSTRÉI s. (BOT.) 1. (Echinochloa crusgalli) (reg.) iarbă-bărboasă, iarbă-ghimpoasă, mohor-gros. 2. (Sorghum halepense) (reg.) bălur, belengher. 3. v. mohor. 4. v. troscot.

„benga”

Dicţionarul de-argou, 2007, dă următoarele sensuri şi expresii:

benga s. invar. (ţig.) 1. drac, diavol. 2. boală incurabilă; cancer. 3. rău, nenorocire.

Expresii: a da benga în cineva expr. (adol.) 1. a înnebuni. 2. a se îmbolnăvi grav (de ceva); a da în bengă expr. a înnebuni; a-l lua aghiuţă / benga expr. (pop.) 1. a muri 2. a avea necazuri mari.

Cuvântul provine din ţig. „benga”, cu sensul prim de „drac, diavol”. În hindi, „beng” mai înseamnă şi „broască”.

Cu sensul demonic, îl găsim la Stamati: „…în fine, am vrut să descopăr câtă înrâurire aveau lăieşii, ţiganii în demoralizaţia populului român cu magiile şi descântecele lor, făcându-i a crede mai mult în Benga (Dracul), zeul ţigănesc, şi de a se teme mai mult de acest spirit necurat decât de Dumnezeul creştinesc, în care ţiganii nu aveau un crezământ, şi cu aceste uneltiri ale lor nu numai că câştigau mulţi bani de la moldoveni, dar făceau multe daune muierilor şi fetelor românce, ce se încredeau mai mult în farmecele lor decât bărbaţii.” (Eroul Ciubăr-Vodă. Fabula fabulelor vechi populare sau Rolando furios moldovenesc)

„biştari”

În Dicţionarul etimologic român, Al. Ciorănescu precizează:

biştári s. m. pl. – Bani. Ţig. bišto „al douăzecilea” (cf. cuvîntul în Wlislocki 76), probabil folosit la început, în arg., ca echivalent al lui „pol”, monedă de 20 lei.

Expresii: jos biştarii! expr. (vulg.) scoate banii! (Dicţionarul de argou, 2007)

Pe un blog al „Adevărului”, cineva scria: „Născut la jumătatea secolului al XIX-lea, limbajul de mahala a rămas încă viu în vorbirea locuitorilor Capitalei, care nu s-au dezvăţat de «lovele», «mahări» şi «biştari»”.

„bulan”

Dicţionarul de-argou, 2007, dă următoarele sensuri şi expresii:

bulan, bulane s. n. 1. homosexual pasiv. 2. (om) norocos. 3. (om) ipocrit. 4. om molâu / lipsit de curajul opiniei proprii. 5. picior.

Expresii: a avea bulan expr. (vulg.) a fi norocos; a fi în bulan expr. (glum.) a avea noroc; a lua la bulane (pe cineva) expr. (vulg.) 1. a ironiza (pe cineva), a batjocori (pe cineva). 2. (d. poliţişti) a bate (pe cineva) cu bastonul; a se arde în bulan / în creţ / în semering expr. (d. bărbaţi) a avea relaţii homosexuale; bulan versat expr. (deţ.) individ versat în practicarea perversiunilor sexuale.

Semantismul acestui termen este foarte dezvoltat azi. Originea este neîndoielnică: din ţig. „bul” („cur”), cu ascendenţă în hindi, sanscrită, la care s-a adăugat sufixul augmentativ -an.

La plural, se referă, de obicei, la coapsele feminine. („Corina se menţine în formă. Uite ce bulane are!”, Internet). Derivate: „bulănos, -oasă” (d. femei), cu coapse frumoase, bine formate sau foarte groase; „a bulăni” (d. femei), a mângâia pe coapse, cu intenţii erotice („E tristă, de cele mai multe ori, dar peste 3 minute le văd rânjind la o masă plină de golănaşi, care le bulănesc… şi-mi trece!”, Internet) sau a lovi cu piciorul (cf. Dicţionarul de argou, 2007). Pentru „bulăneală”, Dicţionarul de argou dă următoarele sensuri:

bulăneală, bulăneli s.f. 1. (la fotbal) lovirea intenţionată a picioarelor adversarilor. 2. (tox.) stare de euforie provocată de consumul de droguri.

Se omite un sens destul de frecvent, legat de jocurile erotice: „Vremuri faine, zile si ani de care imi voi aminti intotdeauna cu placere. De fostul meu prof, profa, de primul geam sau lacat spart, de prima urecheala, de primii bani sau surprize turbo castigate la risca, s.a.m.d, dar mai ales de prima bulaneala executata pe Anamaria …”. (Internet)

De asemenea, „bulan” era bastonul miliţianului (poliţistului), numit mai vulgar „pulan”, prin analogie cu penisul („Primarul din sectorul 2 are apucături de miliţian, Onţanu şi-a scos bulanul de general. Ca să bată nişte cetăţeni.”, Internet).

Sensurile 3 şi 4 din Dicţionarul de argou (vezi mai sus) erau acoperite de „bulangiu” („Despre o persoană care nu este ca lumea, fie că e neserioasă, fie din nesimţire, fie din răutate. Un om care nu place sau care a decepţionat.”; Internet), azi şi „homosexual”. De reţinut că dezvoltările semantice pe ideea de homosexualitate masculină sunt frecvente după 1990.

„ADEVĂRUL” GREŞELILOR

„Nu îmi dau demisia. Nu mă simt jignit, mă simt distrat, dintr-un motiv simplu: domnul preşedinte Băsescu nu are nicio competenţă ca să îmi dea mie un certificat de competenţă în materie.” (Adevărul, 17.09.2013)

„Distrat” este un adjectiv destul de ambiguu şi ar trebui evitat în acest context. Probabil s-a dorit să se spună „amuzat”, şi nu „absent, neatent, căscat, împrăştiat”, sensuri la care ne putem gândi amuzaţi.

POVESTEA VORBEI

„aman / la aman”

„Aman” este un cuvânt de origine arabă, atestat în turcă înainte de 1300, şi a fost auzit de români pe câmpurile de bătălie. Soldaţii tătari şi turcii cereau, astfel, „îndurare”, „iertare”, atunci când cădeau sub sabia duşmană, iar viaţa le era în pericol. Într-o baladă populară, „restaurată” de Şt. O. Iosif, auzim acest ecou: „Bate vântul mai avan, / Pletele-i zburleşte; / Turcii plâng: «Aman! Aman!» / Gruia se trezeşte.”

Interjecţia se regăseşte în Iberia, dar şi în franceză. Iată ce scrie G. Esnault, în 1938: „Amane! chez Musette, répond en général au français populaire miséricorde! et exprime la stupéfaction.” sau „Ils y trouvèrent réfugiées d'autres foules musulmanes qui, celles-là, imploraient l'aman. (R. Grousset L'Épopée des croisades, 1939, p. 44).

Tot la Şt. O. Iosif, în „Zmeoaica” găsim un vers „Şi dacă ne-ajunge, Aman e de noi!” unde sensul este acelaşi ca în expresia „e vai de noi!”, ceea ce înseamnă că semantismul interjecţiei „aman” în română este mai amplu decât s-ar fi putut bănui la prima vedere.

La o altă baladă, „Badiu”, culeasă de Vasile Alecsandri, bardul de la Mirceşti adaugă o notă: „Această baladă se cântă pe o arie cam serbească, cu trăgănituri de glas orientale, şi lăutarii adaugă la sfârşitul ariei un soi de suspin pe cuvintele turceşti Brui aman, aman!”.

Augustin Scriban mai înregistrează, în dicţionarul său (1939), şi locuţiunea adverbială „aman-zaman” cu sensul de „zor-nevoie, cu orice preţ, numaidecât”, pe care DEX-ul o omite, dar pe care nu o putem uita şi noi, pentru că apare la Caragiale, în Dintr-un catastif vechi: „Când au rămas singuri, doftorul şi bolnavul... aman-zaman, hâr-mâr: ori barba, ori paisprezece mii de galbeni!”

De la această exclamaţie s-au dezvoltat, în limba română, expresiile înregistrate în DEX. Prima, „a fi/ajunge la aman”, înseamnă a fi sau a ajunge într-o situaţie dificilă, la strâmtoare. A doua, „a lăsa la aman”, însemnă a abandona pe cineva când acesta se află într-o situaţie dificilă. Să vedem acum şi câteva atestări:

Vlahuţă spune aşa: „Şi numai când îl năpădesc tătarii şi-şi vede ţara la aman, îşi aduce aminte de sfatul cel înţelept al părintelui său, şi trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. (Din trecutul nostru: Moldova sub urmaşii lui Ştefan cel Mare)”. Un alt prozator, Gib Mihăescu scrie în Donna Alba: „Parcă, deşi încă enorm, nu-i aşa de vast ca până acuma şi are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, aşa cum mi-a apărut şi donna Alba, când am băgat de seamă că e şatenă şi când am băgat de seamă mai ales că e o femeie în carne şi-n oase, o femeiuşcă nostimă, cu fasoane princiare şi mofturi multe, dar care prinsă la aman va şti să nu reziste...”. În Ion, Rebreanu spune: „Nu-mi închipuiesc să fie atât de hain să te refuze tocmai acum când eşti la aman...”.

În privinţa expresiilor arătate mai sus se impune o observaţie: nici Şăineanu, nici Scriban, nici Ciorănescu nu le menţionează. Ele apar târziu în lexicografia noastră de referinţă, în Dicţionarul limbii române moderne, din 1958, şi se perpetuează în DEX. Analizând combinatoriile, observăm că verbul poate varia destul de mult şi, de aceea, aş propune să reţinem doar expresia „la aman” cu sensul de: la strâmtoare, la ananghie…, aşa cum bine procedează Dicţionarul de argou, din 2007.