Începând secolul al XIV-lea, influenţa bizantină în limba noastră intră în declin, după cum observă, cu îndreptăţire, G. Ivănescu în a sa Istorie a limbii române: „Influenţa greacă asupra poporului român este, după 1300, cam tot atât de slabă ca şi după 1185, când se înfiinţează al doilea imperiu bulgar…”. Se pot enumera foarte puţine cuvinte împrumutate direct din medio-greacă: arvună, agonisi, catadicsi, economisi etc. Termenii eclesiastici (icoană, diacon, psalm etc.), dar şi cei laici (argat, vistier etc.), vor pătrunde de acum în limbă prin intermediar slav, pentru ca, mult mai târziu, în perioada zisă a umanismului, să constatăm o „reîntoarcere” a cărturarilor la calea directă. În secolul al XVII-lea, mitropolitul Simion Ştefan scria: „Iar noi le-am lăsat cum au fost în isvodul grecescu văzând că alte limbi încă le ţin aşea...” (Noul Testament, Bălgrad, 1648).

În privinţa termenilor laici, iată ce ne spune D. Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae: „…după ce moldovenii au început să aibă afaceri numeroase cu grecii, turcii şi polonii, şi din limba acelor neamuri au început să fie frecvente în gura moldovenilor mai multe cuvinte, ca de la greci: pedeapsă, chivernisire, procopie, blăstem [postverbal al lui „blestema” din lat. pop. blastimare (= blasphemare)], azima, drum [prin sl. drumŭ (cf. bg., sb., cr. drum, alb. dhrom)], pizmă [prin sl. pizma, cf. sb. pizma, bg. pizm].

Din ceastă etapă, şi chiar ceva mai înainte de veacul al XVII-lea, influenţa se va menţine constantă, atingând apogeul în epoca fanariotă, o epocă de „condominion gréco-turc” (L. Gáldi) şi în care se atinge întreaga sferă a vieţii sociale. Începând cu a doua jumătate secolului al XIX-lea, majoritatea acestor termeni vor dispărea din limba curentă, sub presiunea reromanizării.

În consecinţă, deşi „bilingvismul româno-grecesc” n-a afectat decât boierimea, categorie socială căreia îi aparţineau majoritatea cărturarilor, nu putem ignora o circulaţie mai largă, aşa cum se poate observa la poeţii Văcăreşti, C. Conachi, la I. Ghica ori V. Alecsandri.

Să ne întoarcem însă la vremea fanarioţilor.

Mulţi vor fi simţit culorile şi izul acelei epoci în romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi. Şi pentru că prologul pare incredibil de actual, nu mă pot abţine să nu-i citez măcar finalul: „Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără a le simţi toate virtuţile din lume, ciocoiul, îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urâcioasa nuditate a sufletului său celui mic. Inima lui asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţământ frumos şi uman. Libertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi particulari; funcţiile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orânduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pâinea nenorociţilor funcţionari. Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi depravaţiunii. Iată tipul ce ne propunem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre.”

Găsim, printre cuvintele care s-au păstrat până în momentul actual, termeni legaţi de religie, administraţie, floră, şcoală ş.a.m.d. Iată şi un mic inventar, în ordinea descrescătoare a productivităţii, al celor mai importante elemente (cf. şi Mihai Dinu, Personalitatea limbii române, Cartea Românească, 1996): sigur, patimă, smalţ (sau germ. Schmalz, sugerat de Tiktin, păstrat şi de Ciorănescu; probabil etimologie dublă), condei, maimuţă (sau tc. maymun), sfoară (sau sl. sŭvora), zugrav, bărbier (sau it. barbiere), prisos, stivă (sau bg. stiva), zahăr, cămară, desagă (sau bg. disagi), plapumă, strachină, zmeur, alică, argăsi, buzunar, cărturar, chivernisi, cort, dichisi, dram, folos, franzelă, ieftin, lipsi, mărgărit, plictisi, schimonosi, sosi, spătar („dregător”), trandafir etc.

Cititorul va trebui prevenit în legătură cu aceste inventare. Cum lexicografia comunistă a fost debilă şi cum nici astăzi nu avem un dicţionar istoric al limbii, se amestecă, în lista citată, termeni din greaca bizantină cu cei din neogreacă, căci dicţionarele recente nu fac distincţie. De aceea, voi încerca să iau în discuţie doar unele aspecte despre vechi şi actual în limba noastră.

Este evident că multe din cuvintele care circulau în epocile la care ne-am referit sunt astăzi definitiv uitate. Chiar şi o persoană cu o buna cultură are, fireşte, dificultăţi de înţelegere integrală a textului lui Filimon şi va simţi nevoia ca ediţia pentru publicul larg să includă un glosar. Să nu uităm că autorul însuşi a introdus note explicative în textul său.

Există însă şi cazul contrar, acela în care cuvintele s-au instalat parcă în limba noastră de zi cu zi, fără a ne putea imagina un orizont de dispariţie. Cum am putea spune altfel decât fasole, lămâie, piper, portocală, rodie, castană, salată, stafidă, caisă, curmală sau trandafir, garoafă, iasomie?

Pentru problematica vechi/actual, vom trece în revistă câteva situaţii: cazuri în care au apărut sensuri noi, cazuri când cuvântul se menţiune constant în uz, cazuri de diferenţiere prin concurenţa sinonimică, cazuri în care cuvântul abia mai dăinuie în sincronie şi, în sfârşit, cazuri de „înnobilare” literară. Să le luăm pe rând:

În Dicţionarul enciclopedic ilustrat, elaborat de Candrea şi Adamescu, acolisi apare ca reflexiv cu următoarele sensuri:

„1. a se lega duşmăneşte de cineva, a se ţine de capul cuiva căutând să-i facă rău, a nu-i da pace îndemnându-l la ceva. 2. a nu lăsa din stăpânire ce a apucat odată.”

Să vedem acum un caz în care sensurile apar şi dispar. Lazăr Şeineanu defineşte chivernisi astfel:

„1. a administra, a conduce trebile ţării; 2. a se ocupa, a trăi din; 3. azi (ironic) a procopsi pe cineva dându-i o funcţie, a-l pune în pâine; 4. a se procopsi, a se înavuţi (sens din epoca fanariotă când funcţionarii se înavuţeau prin abuzuri şi jafuri”.

După mai bine de o sută de ani, a apărut, conform DEX-ului, un sens nou (vezi 2):

„(Pop. şi fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. şi refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. şi tranz. A ajunge sau a face să ajungă la o situaţie materială bună; a (se) căpătui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. şi refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).”

În opinia mea, sensurile dominante sunt astăzi 2 şi 3, după cum putem observa şi în limbajul jurnalistic: Chestia e ca Polonia n-a ajuns la mâna FMI-ului pentru ca şi-a chivernisit mult mai bine banul public decât au făcut alte ţări din zonă….”; „Putin s-a chivernisit cu o avere de peste 40 de miliarde de dolari.”;

Istericale, la plural, este un termen frecvent în limbajul familiar atunci când vrem sa numim crizele unei femei cu o personalitate histrionică. Fiind legat, ca şi nevricalele, de trăsături comportamentale negative şi pregnante, nu se poate bănui decât o anume constanţă în frecvenţa folosirii de-a lungul timpului. Soţia lui DSK a făcut istericale şi a urlat «ca un animal» când a aflat de acuzaţiile de viol ale «jumătăţii» ei” sună un titlu recent din Jurnalul naţional.

Molipsi şi contamina sunt sinonime, ultimul neologic, dar molipsi, în combinatorii, are alte preferinţe. L-am auzit legat de căscat, lene, râs etc. unde contamina nu-l poate substitui. Nu am auzit încă pe nimeni că s-ar fi contaminat de râs (sic!): Ha-ha, hi-hi, ho-ho, s-a molipsit de râs şi Boby Porumbacul!”

Mamoş (= obstetrician, ginecolog) însă va dispărea din limba ţăranului într-un viitor nu prea îndepărtat. Astăzi poate apărea în limba literară doar din necesităţi stilistice. Iată o fraza desprinsă dintr-un blog: Câteva vorbe înainte de tren: din ce-a spus Doina ieri mi-a plăcut mai ales cum l-a descris pe Mircea Cărtărescu drept un «mamoş» al grupului de la Tescani, dar şi cum înţelege ea poezia ca naraţiune, ca poveste.”

Deşi rigă (=rege) apare în DEX ca învechit, atâta vreme cât se va studia poezia lui Ion Barbu, nu văd cum tinerii nu l-ar asimila: Nuntaş fruntaş ! / Ospăţul tău limba mi-a fript-o, / Dar cântecul, tot zice-l-aş, / Cu Enigel şi riga Crypto.

Dacă fiecare din noi am păstra în suflet măcar câte un cuvânt ce se stinge, sunt încredinţat că am putea deveni o naţiune cu adevărat bogată.