Despre vechea greacă şi despre cea bizantină

Influenţa Greciei antice asupra culturii traco-dacice, dar mai ales asupra Romei, este de netăgăduit. Vocabulele greceşti pătrunse în latină şi apoi răspândite pretutindeni până unde s-a extins limba cuceritorilor romani sunt, în mod tradiţional, tratate de lingviştii români laolaltă, ca latinisme, atunci când vorbim de fondul latin moştenit şi care însumează cam 1800 de cuvinte de bază, fără a lua în consideraţie derivatele.

Din păcate, dicţionarele noastre explicative nu menţionează, precum o fac similarele lor occidentale, şi etimonul îndepărtat, ceea ce estompează oarecum proveninţa. Biserică, de exemplu, ne vine din lat. basilica (cum arată DEX-ul), care însă provine din gr. basiliké. Românescul braţ, ne spune dicţionarul, provine din lat. brachium. Ar fi fost preferabil să arătăm că braţ este urmaşul local al latinescul popular braccio, care, acesta da, provine din clasicul brachǐum, împrumutat din grecescul brakhiōn ( ). Aşa arătată calea, înţelegem mai limpede forma românească, provenienţa ei latină, dar şi ecoul grec.

În a sa Istorie a limbii române (1968), Al. Rosetti face o sinteză, într-un capitol aparte, a acelor elemente greceşti, optsprezece la număr, dintre care cităm: amăgi, brotac, cuteza, drum, frică, mărgea, mic, mângâia, plai, spân, sterp, trufie, urgie, urmă, zeamă, care au circulat în spaţiul balcanic şi în Italia meridională, unde grecii au avut colonii, introduse în limba noastră de cuceritorii romani şi care sunt comune românei, dar şi dialectelor italieneşti din sud. Aşa cum s-a putut vedea din inscripţiile păstrate, terminologia religioasă, bunăoară, este greacă, în acea epocă îndepărtată dominată de un soi de bilingvism greco-latin, ceea ce indică nu doar o influenţă zonală, dar şi pătrunderea timpurie a creştinismului în spaţiul lingvistic dunăreano-balcanic.

***

Cine ajunge la Salonic şi vizitează muzeul dedicat civilizaţiei bizantine, va observa desigur, că ultima sală poată numele uneia din cărţile lui Nicolae Iorga, „Bizanţ după Bizanţ”. Organizatorul muzeului, un istoric format în capitala franceză, a fost impresionat de lectura acestei cărţi care ne poartă într-o lume ce prelungeşte până târziu lumea romano-bizantină.

Aşadar, un al doilea val al influenţei greceşti apare în epoca bizantină, epocă de puternică răspândire a creştinismului şi a lexicului medio-grec, urmând ca ultimul val, cel neogrec, să se manifeste începând cu secolul al XVI-lea şi până în veacul al XIX-lea, când orientarea spre Italia şi Franţa aduc reromanizarea limbii noastre. (Asupra influenţei neogreceşti voi vorbi într-un articol viitor, pentru a păstra firul istoric al descrierii mele).

Cum dicţionarul nostru cel mai popular nu operează cu distincţii etimologice fine, influenţa greacă veche şi bizantină nu poate fi înţeleasă prin simpla consultare a DEX-ului. Aflăm totuşi, cercetând istoria limbii, că, pe temeiul unor elemente fonetice, am putea vorbi de indicii cronologice sigure, dar, în multe situaţii, trebuie luată în considerare şi aria de răspândire a cuvântului. Aşa cum a notat Al. Rosetti: „o formă atestată numai în aromână nu are şanse de a fi împrumutată la o epocă veche şi provine, deci, din greaca bizantină sau din neogreacă. Sunt, apoi, unele cuvinte care, deşi larg răspândite […], nu fac parte din vechiul fond de cuvinte împrumutate de limba română şi sunt atestate numai în neogreacă.” Astfel stând lucrurile, ne vom mulţumi cu o scurtă listă de cuvinte binecunoscute şi în care se aud sonorităţile originare elineşti.

Verbul a amăgi, pe care semantic îl legăm cu uşurinţă de magie, în sens de „vrajă, farmec, descântec”, se regăseşte în aromână, dar şi în siciliană (ammagari) şi sardă (ammajare), formă foarte apropiată de românescul amăgire.

A cuteza este prezent în toate dialectele româneşti de la sud de Dunăre, dar şi în cele italieneşti, din Veneţia până în Sicilia. Scotezar mi se pare forma cea mai apropiată de română.

Drum, aşa cum arată DEX-ul, a intrat prin slavă (drumŭ), dar este prezent în bulgară, sârbo-croată, albaneză, italiana din sud. Cu toate acestea, în acest caz, cuvântul grecesc dromós este etimonul îndepărtat.

Frică ne vine, ca şi în albaneză, din grecescul phrikē. Pentru ca îl pronunţăm cu f iniţial şi nu cu p, deducem că a intrat ceva mai târziu în limbă, în epoca creştină.

Am să dau şi un ultim exemplu, poate cel mai interesant.

Grecescul phalagks, a ajuns în latină phalanx, de unde, cel dintâi, a apărut la noi părângă (adică prăjină). Forma latinească a ajuns în franceză medievală phalange, unde, la 1213, însemna „corpuri de lăncieri bine înarmaţi”, aşa cum erau, în Grecia antică, corpurile de infanterie spartane şi macedonene. Prin extensie, pe la 1635, a început să însemne „trupe, legiuni” („les celestes phalanges”, scrie La Fontaine), iar, în 1937, vorbim de falangele spaniole, organizaţie a Spaniei franchiste, inspirate din fascismul italian. În sfârşit, în doctrina lui Charles Fourier însemna, la 1808, o asociaţie de o sută de familii. Falansterul acestuia şi al utopiştilor trebuie pus în legătură cu falangele.

Pe la 1603, apare în franceză şi sensul anatomic de „oase ale degetelor”. Din franceză, toate aceste sensuri au pătruns în limba română progresiv, începând din secolul al XIX-lea.

Din neogrecul fálangas ne-a mai venit, pe cale directă, un sens particular, „piesă cilindrică de lemn” de care erau legate picioarele celor condamnaţi să fie bătuţi la tălpi.

Prin împrumuturile savante din epoca modernă, dar şi prin cele 624 de cuvinte de bază care ne-au venit şi din neogreacă, influenţa acestei limbi s-a exercitat de-a lungul a mai bine de douăzeci de secole, ceea ce înseamnă o influenţă lingvistico-culturală majoră. Iar pentru a ne descreţi puţin frunţile, aş zice că grecii „ne-au ţinut mereu isonul”.