Cum a devenit Partidul Comunist „asociaţie de persoane” cu patrimoniu privat dat moştenire

Foto: Fototeca online a comunismului românesc

O casă de licitaţie a scos la vînzare un volum din dosarul de cercetare al Anei Pauker din perioada 1952-1956, cercetare „operată” de o comisie specială a Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi, parţial, de Ministerul Afacerilor Interne (adică de Securitate).

Am scris deja, în detaliu, despre faptul că documentele din acest volum se aflau, în anii 1990, în depozitele Arhivei Ministerului Apărării Naţionale (alte şase volume au fost predate Arhivelor Naţionale Istorice Centrale şi au fost puse în consultare în 2014-2015), prin urmare, provenienţa lor dintr-un fond public – şi, deci, faptul că nu puteau ajunge în „proprietate privată” decît prin furt – ar trebui să poată fi dovedită de Arhivele Naţionale Istorice Centrale.

Într-un schimb pe Facebook, în schimb, o reprezentantă a casei de licitaţii susţine cîteva alte lucruri fascinante, cum ar fi că Partidul Muncitoresc/Comunist Român ar fi fost o organizaţie de drept privat şi că ar putea exista moştenitori legitimi ai documentelor din dosarul Anei Pauker. Iar aceste idei nu pot rămîne necombătute.

„Partidele politice nu sînt şi nu au fost de stat ori autorităţi publice, nici după Constituţia din 1948, ci tot asociaţii de persoane, aşadar particulare, chiar dacă vizînd binele public (şi înfăptuindu-l sau nu)”, a scris o reprezentantă a casei de licitaţii, ca replică la observaţia că arhivele PCR sînt proprietate publică, nu privată, prin definiţie.

Deci, ne spune casa de licitaţii, Partidul Muncitoresc Român/Partidul Comunist Român erau nişte asociaţii de drept privat în România socialistă. N-aveau nici o treabă cu Statul, erau un partid ca cele de acum (cu, ni se sugerează, patrimoniu propriu, privat).

Bun. Să luăm nu Constituţia din 1948, ci cea în vigoare la data constituirii dosarului de anchetă al Anei Pauker – Constituţia din 1952. Unde ne ducem la art. 86:

„În conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în scopul dezvoltării activităţii politice şi obşteşti a maselor populare, cetăţenilor Republicii Populare Române li se asigură dreptul de asociere în organizaţii obşteşti, în sindicate profesionale, uniuni cooperatiste, organizaţii de femei, de tineret, organizaţii sportive, asociaţii culturale, tehnice şi ştiinţifice”.

Scrie pe undeva, pe aici, „partide”? Nu, nu scrie. Pentru că nu exista un drept la „asociaţii de persoane” care să fie partide. De ce? Iată ce spune finalul art. 86:

„Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atît a organizatiilor celor ce muncesc, cît şi a organelor şi instituţiilor de stat (s.m.). În jurul lui se strîng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română”.

La fel, în Constituţia în vigoare la Revoluţie, cea din 1965, scrie, la art. 3:

„În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”.

Art. 25 – despre dreptul de a alege şi a fi ales:

„Dreptul de a depune candidaturi aparţine Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revolutionar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masa şi obşteşti, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului (s.m.), la conducerea tuturor domeniilor de activitate”.

Art. 52 – despre funcţionarea Marii Adunări Naţionale:

„De asemenea, din însărcinarea Marii Adunări Naţionale sau a Consiliului de Stat, comisiile permanente ascultă, periodic sau pe probleme, fiecare potrivit competenţei sale, rapoarte ale conducătorilor oricăror organe ale administraţiei de stat, ale Tribunalului Suprem şi ale Procuraturii, asupra activităţii acestor organe, precum şi ale preşedinţilor comitetelor executive sau ai birourilor executive ale consiliilor populare asupra activităţii acestor consilii, şi analizează modul în care organele menţionate înfăptuiesc politica Partidului Comunist Român (s.m.) şi asigură aplicarea legii.

Ce aflăm noi de aici – şi constituţie baza întregii discuţii infinite despre lustraţie – e că PCR nu era o „asociaţie de persoane”, ci o entitate unică de rang constituţional (cum sînt, în actuala noastră lege fundamentală, Consiliul Legislativ sau Curtea de Conturi), cu rol statal atribuit prin Constituţie, plasat la un nivel superior organelor executive şi chiar legislative ale Statului. Era, altfel spus, o entitate publică, nu privată, nici înfiinţarea, nici dizolvarea ei nefiind de resortul voinţei personale a unui grup de cetăţeni care aleg să se asocieze pentru „binele comun”. Iar bunurile din patrimoniul PCR nu au fost, din acest motiv, niciodată, în cursul existenţei lui, în vreun circuit civil. Cu atît mai puţin documentele legate de funcţionarea, în timp, a suprastructurii statale de rang constituţional numite Partidul Comunist.

S-a scris mult, inclusiv din perspectivă juridică, despre monopolul politic acordat, prin constituţii succesive, PMR/PCR, şi subordonarea constituţională a societăţii şi Statului deciziei partidului unic: Cosmin Cercel, în capitolul pe care-l semnează în volumul Şefii de stat. Dinamica autoritară a puterii politice în istoria constituţională românească (Universul Juridic, 2020), Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României 1859-2003 (Eikon, 2018), Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan (All Beck, 2003).

Nu există dubii privind ceea ce Ioan Stanomir numeşte (într-un articol din Analele Universităţii din Bucureşti. Seria Ştiinţe Politice, IV/2002) „ipoteza specificată constituţional: rolul conducător al PMR/PCR în opera de elaborare şi de implementare a politicii de stat”.

Dar să zicem că PCR era o „asociaţie de persoane”, cum sînt partidele contemporane. Înseamnă asta că bunurile aflate în patrimoniul acestei „asociaţii” aparţin cui? Cine poate dispune asupra lor? Orice membru? Pot eu, membru al unui partid contemporan, să mă duc să iau dintr-un sediu un birou, cu argumentul că e al partidului din care fac parte şi am lucrat la acel birou, şi să spun că e al meu? Poate chiar responsabilul/administratorul „asociaţiei de persoane” să-mi dea biroul – adică să-l scoată din patrimoniul partidului – aşa, pur şi simplu, fără să rişte încadrarea la minim două infracţiuni contra patrimoniului?

La dizolvarea unei „asociaţii de persoane”, fiecare membru vine şi ia ce găseşte pe-acolo, unii banii din bancă, alţii arhiva, alţii mobilierul? (Apropo, cu pasivul ce se-ntîmplă? Datoriile cine le ia?) Nu trebuie să fii jurist să ştii că patrimoniul unei „asociaţii de persoane” nu se transmite aşa, la pauşal şi-n devălmăşie, membrilor/asociaţilor. Că succesiunea în drepturi (şi obligaţii) are anumite reguli, este expres prevăzută etc.

Iar succesiunea în drepturi a PCR e clară şi expres prevăzută. În Decretul-lege nr. 30 din 18 ianuarie 1990 „privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român”: „ Art. 1. Întregul patrimoniu care a aparţinut fostului Partid Comunist Roman trece în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor.Patrimoniul ce se preia în proprietatea statului cuprinde unităţile economice, mijloacele de producţie şi de transport, terenurile, indiferent de destinaţie, clădirile şi dotările acestora, bunurile cu caracter cultural şi artistic, instituţiile de învăţămînt, sanitare, muzeistice, bazele sportive, de odihnă şi turism şi altele asemenea, precum şi orice alte bunuri materiale şi fonduri băneşti şi valutare, inclusiv creanţele care au aparţinut fostului Partid Comunist Roman, organizaţiilor şi unităţilor din subordinea acestuia, indiferent de data şi de sursa dobîndirii lor”. Punct.

Tot reprezentanta casei de licitaţii a răspuns, tot pe Facebook, la întrebarea dacă ştie cine este succesorul în drepturi al PCR, că nu poate face public dacă documentele „au fost consignate de un moştenitor al Anei Pauker sau de un moştenitor al unui membru de partid, aparţinând comisiei disciplinare”.

Deci, cineva, pe acolo, crede că poate argumenta un drept de proprietate decurgînd din calitatea de moştenitor al subiectului dosarului sau al cuiva care a lucrat la el.

În condiţiile în care sper că am arătat suficient de clar că PCR era parte intrinsecă a Statului socialist, nu o organizaţie privată, şi că succesorii lui în drepturi nu sînt, la pauşal, cei două milioane de (foşti) membri.

Pe logica asta, rezultă că eu, fiind subiectul dosarului meu fiscal de la ANAF, pot oricînd să spun că dosarul respectiv îmi aparţine. Că doar e despre mine, nu? Sau „iau” de la firma privată unde lucrez dosarul „meu” de la Resurse Umane şi spun că e al meu, fiind el, nu-i aşa?, despre mine.

Tot pe logica asta, un angajat sau o persoană delegată de superiorii ierarhici (Biroul Politic al CC al PMR, în cazul nostru) să îndeplinească anumite sarcini (respectiv, actele de cercetare a Anei Pauker) ar avea dreptul să păstreze în posesie şi să invoce proprietatea asupra unor materiale care au constituit sarcina de serviciu ori obiectul mandatului. Angajaţii casei de licitaţie, aşadar, pot să plece acasă cu documente legate de activitatea societăţii şi să le lase moştenire copiilor, să le scoată la vînzare peste 20 de ani. Indiferent dacă societatea mai există sau nu peste 20 de ani – la fel ca PCR, şi ea va avea, cu puţin noroc, un succesor în drepturi. Care nu va fi, în nici un caz, moştenitorul angajatului care a plecat cu hîrtiile acasă.

Nu există nici o posibilitate legală ca o persoană fizică să deţină în proprietate documente emise de PMR/PCR într-o procedură internă de cercetare şi aparţinînd, ca atare, arhivei Partidului Comunist, organ statal de rang constituţional înainte de 1990, care nu a emis şi nu putea să emită decizii de intrare în proprietate privată a acestor bunuri ale sale înainte de dizolvare şi al cărui „urmaş” este Statul român însuşi.

Patrimoniul PCR a devenit, totuşi „bun al întregului popor” prin preluarea de către Stat, nu prin jecmănirea la bucată operată de cîte un cetăţean.