Economistul Virgil Madgearu   Desen de Florian Marina

În condiţiile în care naţionalismul câştigă teren în Europa şi în Statele Unite, este un moment potrivit pentru a ne aminti de crimele politice săvârşite de Mişcarea Legionară în România secolului al XX-lea. Virgil Madgearu, economist, membru al PNŢ şi ministru de Finanţe în 1929 şi 1933, a fost împuşcat cu şapte gloanţe, în aceeaşi zi cu Nicolae Iorga.

De obicei, Virgil Madgearu se aşeza la masă, ca să ia prânzul în tihnă, înainte de 14.00, ceea ce a făcut şi pe 27 noiembrie 1940, cu vreo două săptămâni înainte să împlinească 53 de ani. Pe lângă soţia lui, Ecaterina, era acasă, la numărul 5 al Străzii Vasile Conta din Bucureşti, şi una dintre secretare, aceea care venea de dimineaţă. La un moment dat, a ciocănit cineva la uşă. Erau nişte bărbaţi insistenţi, cărora Ecaterina le-a explicat că e ora prânzului şi că Madgearu nu-i poate primi. Le-a închis uşa în nas, au ciocănit a doua oară, le-a deschis menajera şi aceştia au dat buzna. Aşa ar fi decurs dialogul dintre Madgearu şi unul dintre bărbaţi: „Domnule profesor, vă rugăm să veniţi, că aveţi o declaraţie de depus. Să veniţi până la Comisariat“. „Atunci o depun aici. Luaţi loc.“ „Nu, nu, vă rog să veniţi la Comisariat.“ „Atunci am să vin, dar nu acuma. Sunt cu familia, stau la masă, nu-i momentul.“ „Nu, domnule profesor, veniţi, că peste un sfert de ceas sunteţi înapoi. Vă dăm cuvântul nostru de onoare că sunteţi înapoi.“ A avut încredere în ei şi i-a însoţit. 

Acestea sunt aminitirile Cristinei Tuduri, fostă asistentă a lui Madgearu la Academia Comercială, care a aflat cum s-a desfăşurat discuţia de la soţie şi de la secretara profesorului. Tuduri, care lucra pentru Madgearu după-amiaza, venea spre casa acestuia şi a observat cum se îndepărta un automobil. A intrat în locuinţă, a ascultat cuvintele rostite cu îngrijorare de cele două şi s-a întors afară. „Am chemat şoferul imediat şi am fugit să vedem încotro se duc. Şi au luat-o spre şosea. Şi atuncea m-am întors acasă şi am telefonat preşedintelui Maniu, domnului Coposu, lui Mihalache (n.r. – Ion)“, i-a povestit aceasta într-un interviu lui Octavian Silivestru, în 1996. Reţinuse numărul maşinii: B6211. Nici unul dintre cei trei nu i-a răspuns de la început la telefon, dar Corneliu Coposu, şi-a notat în jurnal că pe el l-a anunţat, până la urmă, doamna Madgearu: „Disperată, îmi spune că legionarii l-au ridicat înainte cu cinci minute. Este ora 14.10“. Coposu a avut grijă să-l înştiinţeze pe Iuliu Maniu, în locuinţa căruia se afla chiar atunci, şi au pornit îndată împreună îndată spre familia profesorului. 

Virgil Madgearu (dreapta), într-o vizită oficială în Varşovia, în 1929. Cu Cesar Popescu (stânga) şi Witold Czapski  FOTOGRAFII: Wikimedia Commons 

Nişte tineri îmbrăcaţi în cămăşi verzi şi cu pistoale se prezentaseră ca făcând parte din Poliţia Legionară şi îl convinseseră să meargă la Prefectura Poliţiei Capitalei. Doamna Madgearu ţinuse minte numele a doi dintre cei şase: Tucan şi Dacu. De fapt, i-a cunoscut doar pe cinci dintre ei, căci unul ar fi rămas în maşină. „Biroul lui Madgearu, în care am intrat, este aşa cum îl părăsise profesorul cu puţin timp înainte“, a relatat Coposu în paginile cuprinse în volumul „File dintr-un jurnal interzis“. „Pe masa lui de lucru, lângă stilou, sunt câteva file scrise cu grafia mult înclinată şi cu direcţie descendentă (...), care fac parte dintr-un studiu în curs de elaborare, cu subiect economic şi cu caracter polemic, în care se combate, cu argumente ştiinţifice, teza hitleristă de organizare economică a sud-estului european“.   

„Domnul Madgearu 

a fost împuşcat!“

Nedumerit, Maniu a dat telefon la Prefectura Poliţiei Capitalei, însă nimeni nu avea habar despre ce era vorba, după care a sunat la Ministerul de Interne, unde îl cunoştea pe secretarul general, care nici el nu avea veşti. În cele din urmă, l-a trimis pe Coposu la Horia Sima. După ce l-a primit, în timp ce îl asculta, liderul legionarilor era ba cu privirile către el, ba către alţi membri ai Gărzii de Fier. Iar când Coposu şi-a încheiat discursul, i-a replicat că încă nu are informaţii despre cele întâmplate. Lui Coposu, Sima i s-a părut cu adevărat uimit de informaţiile cu privire la Madgearu, însă nu putea să bage mâna în foc că nu era doar o prefăcătorie. 

Spre seară, când s-a reunit cu Maniu (FOTO), – erau amândoi încă tulburaţi şi înconjuraţi de o mulţime de semne de

întrebare –, a sunat telefonul. Era colonelul Rioşanu, secetarul general de la Interne, a povestit Coposu într-un interviu din 1995, acordat Marianei Conovici şi lui Eugen Preda: „Domnul Madgearu a fost împuşcat! Mi-a raportat acum şeful de secţie de la Potigrafu (n.r. – sat din judeţul Prahova) că a fost găsit un cadavru care, verosimil, este al lui Madgearu, pentru că asupra lui s-a găsit o legitimaţie pe numele Madgearu – profesor la Academia Comercială; se găseşte pe şoseaua silvică, lângă lacul de la Ţigăneşti“. Paznicul pădurii l-a găsit după ce a auzit mai multe împuşcături şi şi-a închipuit că nişte copii încercau să ţintească păsări. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie fuseseră asasinatele de la Jilava; un grup de legionari a omorât 64 de deţinuţi politici, iar apoi, Coposu şi Maniu au aflat despre uciderea istoricului Nicolae Iorga de către un comando legionar, tot pe 27 noiembrie. Cel puţin pentru Maniu, asasinarea lui Madgearu ar fi avut loc în urma ordinelor lui Heinrich Himmler, şeful SS, organizaţie paramilitară fascistă, şi al Gestapo, poliţia secretă a Germaniei Naziste. Se gândea că Gestapo descoperise planurile acestuia de a se muta curând în Occident şi că de asta l-au ucis degrabă. Raportul medico-legal arăta că a primit şapte gloanţe de revovlver, după ce fusese lovit cu brutalitate. S-a stins în urma „marei hemoragii internă consecutivă mai multor răni produse prin împuşcare cu armă de foc, (calibru 6 şi 8 mm), cu fractura craniului, lezarea creerului, perforarea inimii, aortei, ruptura ficatului şi lezarea a diverse organe interne“. 

„Nu vreau să mai aud rostindu-se în acest parlament numele odios al lui Hitler“

Cadavrul lu Madgearu la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“  

Dintre clipele petrecute în preajma lui Madgearu, Coposu – a notat şi în jurnal – avea proaspătă atunci în gând o şedinţă a Camerei Deputaţilor, înaintea Sărbătorilor, din 1930. Atunci, Madgearu i-a tăiat vorba lui Alexandru C. Cuza – fondatorul Ligii Apărării Naţional-Creştine, un partid politic  naţionalist şi antisemit –, care îl elogia pe Hitler: „Nu vreau să mai aud rostindu-se în acest parlament numele odios al lui Hitler. Dumneata, domnule profesor (n.r. – Cuza), nu-ţi dai seama că, dacă teoriile lui Hitler ar triumfa, mii şi mii de oameni ar pieri într-un nou război?“. Răspunsul lui A. C. Cuza n-a fost, însă, deloc împăciuitor: „Să ştii, domnule Madgearu, că spusele dumitale vor fi înregistrate la Berlin!“.      

În ziua înmormântării, la 12.00, capela de la Cimitirul Bellu era doldora de oameni, printre ei studenţi de la Academia Comercială, unde acesta preda, naţional-ţărănişti, dar şi ofiţeri de stat major, prezenţi pentru a-l  omagia pe Nicolae Iorga, fostul lor profesor, ale cărui funeralii urmau să se desfăşoare o oră mai târziu. N-au lipsit nici membri de-ai Mişcării Legionare, iar participanţii mai timoraţi se uitau uneori spre ei, cumva pregătiţi să întâmpine o nenorocire. Dar a fost linişte. 

Madgearu s-a înscris în Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, devenit ulterior Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ),

după fuziunea cu Partidul Naţional Român din 1926. A fost deputat, secretar general şi unul dintre oamenii de încredere ai lui Ion Mihalache. În toamna lui 1940, după ce România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar, cu ştiinţa lui Iuliu Maniu, atunci preşedinte al PNŢ, Madgearu ar fi primit propunerea Serviciilor Secrete ale Marii Britanii de a sabota activitatea militară, dar şi economică a Germaniei Naziste, prin intermediul PNŢ. De aceea, Madgearu, deşi le transmitea nemţilor că partidul din care făcea parte era dispus să colaboreze cu ei, îşi punea la cale plecarea în exil, în Occident, cu ajutorul birtanicilor. A dezbătut viitorul lui politic şi cu diplomatul britanic Sir Reginald Hervey Hoare, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în România din 1934. Dar germanii n-au dat crezare intenţiilor de cooperare ale lui Madgearu, ceea ce ar fi determinat Berlinul să plănuiască execuţia lui. 

În fotografie: comandantul Heinrich Himmler

După Rebeliunea legionară din ianuarie ’41, înfrântă de armata română din ordinul mareşalului Antonescu, cel care a şi abrogat Statul Naţional-Legionar şi a instaurat dictatura militară, mai mulţi dintre ucigaşii lui Madgearu şi Iorga au fost ajutaţi, la indicaţiile lui Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei Naziste, să traverseze graniţa către Viena în camioane militare ale nemţilor. De asta, Maniu, convins că germanii erau, de fapt, responsabili, a trimis următorul mesaj către Serviciul Secret al Marii Britanii de la Istanbul: „Asasinarea lui Madgearu şi Iorga au fost independente de cele de la Jilava“. În ochii familiei şi ai unor colegi de muncă, Madgearu a rămas, din punct de vedere ideologic, un opozant al Mişcării Legionare şi în general, al fascismului. „Organizaţiile naţionaliste de dreapta reprezintă un adevărat pericol naţional în momentul de faţă. Prin acţiunea lor de dreapta distrug unitatea noastră sufletească, creiază ură şi duşmănie între fraţi“, scria el într-un text intitulat „Îndemnuri pentru tineret“. 

„Despre dezvoltarea industrială

a României“

Virgil Traian N. Madgearu s-a născut pe 14 decembrie 1887, într-o familie de negustori cu rădăcini macedonene, la Galaţi, unde a absolvit Liceul „Vasile Alecsandri“. După 1907, şi-a continuat studiile economice la Universitatea din Leipzig, Germania, şi a devenit, câţiva ani mai târziu, doctor în ştiinţe economice şi financiare, în urma publicării lucrării „Zur industriellen Entwicklung Rumäniens“/ „Despre dezvoltarea industrială a României“. Odată ce şi-a încheiat planurile în Germania, a aprofundat la Londra ştiinţele social-economice, cu un interes deosebit pentru Adam Smith şi David Ricardo. Când a revenit în ţară, în 1912, a ocupat funcţia de şef al Oficiului de Studii, la Casa Centrală a Meseriilor şi Asigurărilor Muncitoreşti din Bucureşti ,şi de redactor-şef al publicaţiei editate de această instituţie: „Monitorul asigurărilor sociale“. Întotdeauna pus pe treabă, îşi propusese să organizeze primul Congres al economiştilor din România, pentru a se discuta situaţia economică şi socială a ţării din 1913, şi ca să stabilească paşii pentru fondarea Asociaţiei Economiştilor Români. Însă întâlnirea nu a mai avut loc, pentru că economiştii de la noi aveau, în acel moment, perspective ideologice antitetice. 

Sociologul Dimitrie Gusti: „La Virgil Madgearu te izbea flacăra arzătoare a privirii“

Colaj: Virgil Madgearu şi Dimitrie Gusti 

Cariera lui Virgil Madgearu a luat avânt când după un concurs, s-a eliberat Decretul Regal nr. 170 şi a devenit profesor definitiv la catedra de studiu practic al întreprinderilor comerciale şi industriale, la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. Şi nu şi-a îndeplinit doar atribuţiile didactice, ci a susţinut construcţia Palatului Academiei, desfăşurată până în 1926. Atunci, şcoala a obţinut peste 2.000 de metri pătraţi de geamuri la un preţ de nimic de la o fabrică de sticlă care funcţiona cu gaz metan, căci Madgearu făcea parte din Consiliul ei de Administraţie. 

Între timp, acesta a ocupat şi postul de profesor titular la catedra de economie naţională şi, pentru că simţea că studenţii lui nu aveau suficiente cunoştinţe pentru a trece cu bine examenele, a preluat cursul de introducere în ştiinţele economice. Şi-a dat seama că aceştia veneau fără informaţii de bază din învăţământul preuniversitar şi că aveau nevoie de astfel de ore chiar din anul pregătitor. Influenţat de Marx, în timpul unui curs pe care l-a ţinut în 1932, includea în lecţia introductivă şi aspectele sociale ale producţiei, şi anume raporturile sociale dintre oameni în perioada activităţilor economice. Pentru că „latura tehnică a economiei nu poate să formeze obiectul cercetării şi interesului direct al ştiinţei economice“. În legătură cu ocupaţiile lui, bibliograful şi scriitorul Emanoil Bucuţa a notat la un moment dat următoarele: „Cu cercetarea pe teren a problemei în România (n.r. – cea a muncii), prin fabrici şi între lucrători, a călcat Madgearu din lumea teoriei, care a ameninţat toată viaţa să-l copleşească şi să facă din el un aprioric social – în lumea faptelor“.  

„Dispus a îmbărbăta tineretul studios“

În afara vieţii academice, cu sociologul Dimitrie Gusti, fizicianul Şerban Ţiţeica, agronomul Gheorghe Ionescu-Siseşti şi medicul neurolog Gheorghe Marinescu, a fondat, în 1927, Institutul Român de Organizare Ştiinţifică în Domeniul Conducerii (IROM), afiliat la Consiliul Internaţional de Organizare Ştiinţifică (CIOS), din sfera managementului, care organiza congrese o dată la trei ani. Institutul, cu susţinerea Direcţiei orientării profesionale din Ministerul Muncii, tipărea şi un Buletin de management local şi internaţional, aflat, datorită informaţiilor expuse, printre primele zece din Europa. 

Dincolo de funcţiile din Partidul Naţional Ţărănesc, a mai lucrat ca ministru al Industriei şi Comerţului, în perioada 1928-1930; ministru al Comunicaţiilor, în 1929, şi ministru al Finanţelor, în acelaşi an. Responsabilităţile lui Madgearu, însă, s-au înmulţit treptat, căci, în 1935, economistul Gheorghe Taşcă s-a mutat de la Academie la Universitatea din Bucureşti. De asta, Madgearu a preluat şi catedra de economie politică şi a avut şansa să îşi structureze cursul în economie politică industrială şi economie politică agrară. Determinat să analizeze îndeaproape situaţia României la acea vreme, a înfiinţat Institutul pentru studiul conjuncturii economice, activ până în 1940, iar printre membrii lui erau economiştii Gheorghe Zane, Mircea Vulcănescu, Roman Moldovan şi Nicolae Georgescu-Roegen. Pentru Mircea Vulcănescu, de pildă, Madgearu a fost un intelectual entuziasmat de idei şi de „miezul lor de realitate“. În rest, studenţii şi colegii îl considerau un profesor exigent şi, totodată, corect. Vasile Malinschi, unul dintre doctoranzii lui, viitorul guvernator al Băncii Naţionale a Republicii Socialiste România, i-a dedicat un volum, „Profesorul Virgil Madgearu“, şi a notat despre acesta, printre altele, că era: „Erudit, vioi, binevoitor, om de vastă cultură, un adevărat dascăl, educator şi îndrumător, mereu dispus a sprijini şi îmbărbăta tineretul studios“. Ulterior, şi Dimitrie Gusti l-a portretizat într-un articol apărut în revista: „Sociologia românească“ astfel: „La Virgil Madgearu te izbea flacăra arzătoare a privirii. Această privire incomparabilă, sfredelitoare, plină de căldură, de viaţă şi de mişcare jovială dădea totuşi câteodată impresia unor ochi severi şi duri, pe o faţă tristă cu căutarea glacială“. 

Încrezător în posibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale ţăranilor, Madgearu a sprijinit colaborarea dintre familiile din mediul rural şi a rămas în istorie drept unul dintre teoreticienii reprezentativi ai doctrinei ţărăniste. Iar dintre volumele publicate pe această temă fac parte „Revoluţia agrară şi evoluţia clasei ţărăneşti“, din 1923, şi „Agrarianism, capitalism, imperialism“, din 1936. Şi nu ezita să-şi facă ideile cunoscute, cu orice ocazie. Odată, pe când era preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc Ilfov, le-a explicat membrilor tineri, la o adunare: „Este necesară o solidaritate socială în satele în care se sbat astăzi toate curentele, pentru că, printr-o strânsă colaborare a tuturor sătenilor să iniţiem o acţiune rodnică pentru ridicarea satelor (...) În acest scop, noi trebuie să reînviem o instituţie veche, pe care s-a rezemat tot progresul satului românesc: claca ţărănească. A fost desfiinţată în regimul iobăgiei şi înlocuită prin claca boerească“, a aminitit el cu emoţie. „În locul ajutorului reciproc pe care şi-l dădeau sătenii, în locul contribuţiei liber consimţite de toţi şi în folosul obştei satului, s-a aşezat clasa boerească. Sătenii nu mai aveau timp liber pentru nevoile colective ale satului. Într-o ţară de ţărani liberaţi, vrem să reînviem în sate comunitatea de lucru, claca socială, ca o instituţie necesară pentru ridicarea satelor din actuala situaţie de inferioritate, care a împiedicat să avem o populaţie rurală sănătoasă şi voioasă, care să reprezinte o temelie reală pentru Statul românesc“. 

Madgearu a fost apropiat de Ion Răducanu, economist şi ministru de finanţe în 1930, şi de economistul Gromoslav Mladenatz, căci ambii au promovat învăţământul de cooperaţie. În ce-l priveşte pe Răducanu, acesta povestea, într-un articol comemorativ, la un an de la decesul lui Madgearu: „Ar fi banal să spun că a fost o inteligenţă cu totul excepţională. Virgil Madgearu a fost o individualitate plină de voinţă. Toate iniţiativele luate de conducerea şcolii găseau la el sprijin. Mai mult, el dădea sugestii pe care le ţinem în seamă“. 

Florin Muller, istoric: „Este posibil să fie vorba de un act de răzbunare personală a unor studenţi legionari“

Florin Muller (50 de ani) este profesor doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar printre cursurile pe care le susţine se numără cel despre mişcări totalitare în România interbelică. În acest interviu, vorbeşte despre ipotezele din jurul uciderii economistului Virgil Madgearu. 

„Weekend Adevărul“: De ce ar fi relevant în contextul politic din România şi din Europa de astăzi să

vorbim despre un asasinat comis de legionari în 1940?

Florin Muller: Pentru că regimul democratic şi cultura istorică trebuie să cunoască aceste repere ale duşmanului, adică ale totalitarismului. Desigur, cercetările cu privire la totalitarismul de tip fascist sunt extrem de relevante pentru subiectul nostru şi trebuie integrate într-o memorie istorică, astfel încât, mai ales publicul tânăr, să cunoască aceste evenimente grave din secolul XX, care au prefaţat durata lungă a totalitarismului comunist. Căci acesta a avut o genealogie, reprezentată inclusiv de Statul Naţional-Legionar. 

FOTO: Arhiva personală Florin Muller

Horia Sima n-a lămurit situaţia

Cum a ajuns un comando legionar să îl asasineze pe Virgil Madgearu?

Spre deosebire de Nicolae Iorga, Madgearu nu a avut o istorie conflictuală cu le-

gionarii. La începutul anului 1938, cel dintâi a publicat o serie de articole virulent negative la adresa Mişcării Legionare şi atunci Corneliu Zelea Codreanu i-a răspuns acestuia, într-o scrisoare: „Eşti necinstit sufleteşte“. Dar Virgil Madgearu nu avea elemente în biografia sa care să-l contrapună legionarilor. Este paradoxal ceea ce s-a întâmplat cu arestarea şi executarea sa la Snagov. Nici măcar Horia Sima nu a putut să aducă în discuţie elemente palpabile, concrete în ceea ce îl priveşte pe Madgearu. El fusese un naţional-ţărănist consecvent şi nu fusese amestecat în acte de prigoană împotriva Mişcării Legionare. Este posibil, pe baza informaţiilor pe care le avem, să fie vorba de un act de răzbunare personală a unor legionari. De aceea, când privim fenomenul vendetei legionare, va trebui să fim atenţi şi să distingem între ceea ce înseamnă o decizie politică de la nivelul conducerii Mişcării Legionare şi actele particulare de răzbunare ale legionarilor. Au mai fost situaţii de felul acesta, de exemplu cu Florian Ştefănescu-Goangă. Madgearu ar fi căzut într-o situaţie de criză determinată de ostilitatea unor studenţi de la Academia Economică, actualul ASE, unde el era profesor. Şi acel conflict personal cu studenţii legionari ar fi determinat arestarea şi executarea sa. Sigur că cercetarea istorică va trebui să continue să analizeze acest caz. Dar asasinarea lui a intrat în aceeaşi paradigmă politică cu Mişcarea Legionară, pentru că ea nu s-a putut deresponsabiliza de faptele individuale ale membrilor săi. 

S-a scris şi despre cum Madgearu a dezaprobat relaţia regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu. 

A fost o politică generală la nivelul conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc. Iuliu Maniu, în discursuri 

de-ale sale, şi Ion Mihalache au făcut sugestii în direcţia îndepărtării regelui Carol al II-lea de influenţele oculte. Este vorba, desigur, despre camarila regală, dar opinia publică era vexată în primul rând de prezenţa iubitei sale, Elena Lupescu, în interiorul puterii politice. Nu avem acte scrise care să dovedească că Elena Lupescu îl determina pe Carol al II-lea să adopte anumite decizii politice, dar din sursele memorialistice aflăm că o serie de afaceri stăteau sub influenţa ei. Totuşi, ostilitatea naţional-ţărăniştilor împotriva camarilei era identică cu ostilitatea Mişcării Legionare. Cu alte cuvinte, Virgil Madgearu ar fi trebuit să fie disculpat prin acest argument. 

Ce se întâmpla în România în toamna anului 1940?

Regimul carlist s-a prăbuşit, în primul rând, pe baza unor determinante istorice interne. Impactul puterilor totalitare, al Germaniei, al Uniunii Sovietice şi al Italiei Fasciste asupra României a fost mare şi pierderea de legitimitate de către regimul carlist, prin pierderile teritoriale, a cauzat prăbuşirea regimului şi apoi instaurarea Statului Naţional-Legionar.                 

Când privim fenomenul vendetei legionare, va trebui să fim atenţi şi să distingem între ceea ce înseamnă o decizie politică de la nivelul conducerii Mişcării Legionare şi actele particulare de răzbunare ale legionarilor. 

Prin ce s-au deosebit crimele politice săvârşite de legionari în perioada lui Zelea Codreanu de cele din timpul lui Horia Sima?

Sunt adeptul ideii că există o continuitate în istoria politică a Mişcării Legionare între perioada lui Zelea Codreanu şi perioada aşa-numită simistă, deşi o serie de foşti legionari care au rămas fideli memoriei lui Zelea Codreanu şi chiar unii istorici mai neglijenţi au considerat că este vorba de două perioade distincte: cea mai violentă ar fi cea a lui Sima şi cea de entuziasm naţionalist, de corectitudine morală absolută ar fi caracteristicile perioadei lui Zelea Codreanu. Nu, în niciun caz, crimele împotriva lui Manciu (n.r. – Constantin), împotriva lui Mihail Stelescu. 

I.G. Duca...

Da, în 1933... Ele sunt la fel de condamnabile ca acelea care au avut loc în perioada de după septembrie 1940. Ar fi interesant de făcut o analiză, chiar în defavoarea lui Zelea Codreanu. Pentru că o întrebare încă nelămurită de istoriografie ar fi următoarea: Mişcarea Legionară avea o legitimitate să exercite acte de crimă politică împotriva deţinuţilor politici închişi la Jilava? Interesant este că o serie de critici ai actelor Mişcării Legionare utilizează surse antonesciene amestecând cumva responsabilităţile: că aceste crime politice, precum asasinarea deţinuţilor, este foarte gravă şi absolut de incriminat. Dar, pe de altă parte, Mişcarea Legionară s-ar fi aflat într-o situaţie complicată, în sensul că nu a avut siguranţa că regimul Antonescian va aplica o pedeapsă capitală împotriva adversarilor săi politici, a deţinuţilor. Nu mă refer la Iorga sau la Madgearu. 

Există şi ipoteza potrivit căreia Virgil Madgearu ar fi fost asasinat din ordinul lui Heinrich Himmler. 

Este o ipoteză neverificabilă. Himmler a avut, desigur, posibilitatea să-şi exprime sprijinul nelimitat faţă de actele politice ale Mişcării Legionare. Dar, chiar dacă nu avem acte care să dovedească implicarea directă, să nu uităm că sprijinul Germaniei a fost evident, pentru că o serie de autori ai asasinatelor s-au refugiat în Germania după Rebeliune. 

„Critic la adresa liberalismului“

Care consideraţi că a fost rolul lui Virgil Madgearu în istoria economică şi politică a României?

Un rol important şi, din păcate, puţin cercetat. Aparţine ţărănismului, o şcoală de gândire economică şi politică foarte critică la adresa liberalismului. Important este că Virgil Madgearu şi teoreticienii ţărănişti încearcă să analizeze sursa materială a construcţiei modernităţii capitaliste în România. Madgearu, ca şi alţi teoreticieni ai ţărănismului, îi acuză pe liberali că ei construiesc o industrie pe baza resurselor agricole, care nu este conformă acestei configuraţii agrare a României şi că munca ţăranului este cea care e exploatată de industria parazitară de tip liberal. Este o discuţie care nu a căpătat amplitudine în dezbaterea publică românească, şi anume aceea a organicităţii sau a lipsei de organicitate a industriei în România. Mă situez pe punctul de vedere industrialist şi consider că, indiferent dacă are o sursă organică sau nu, dacă se bazează pe exploatarea lumii rurale, această industrie naţională era necesară pentru ieşirea din subdezvoltare. Căile prin care s-a făcut industrializarea şi cine a plătit-o reprezintă costuri secundare ale acestui proces prin care a trecut toată lumea modernă. 

Madgearu a avut inamici ideologici?

Ar fi, în primul rând, cei din zona liberală. El nu a fost implicat, precum Mihail Manoilescu, în asemenea polemici. Madgearu a publicat o carte importantă despre economia românească interbelică şi mai curând a fost critic la adresa altora, fără ca teza lui să fi fost supusă cu adevărat unei critici dure. ;