VIDEO Stalingrad - cea mai severă înfrângere a armatei române din istoria sa. Cum a fost posibil?
0
Marea confruntare din vara şi toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „bătălia de la Stalingrad”.
A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940, propria alianţă – Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei a influenţat de o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943)
În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român, ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.
La sfârşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România, la 22 iunie 1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfârşitul lunii iunie 1940, era deja un capitol de istorie.
Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941, armata română ocupase şi Odessa, după o bătălie sângeroasă, care-i arătase din plin slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului român de atunci, regele Mihai I, avusese loc o amplă paradă militară, iar militarii români trecuseră pe sub Arcul de Triumf, act ce le omagia jertfa pe câmpul de luptă. Dar, pentru observatorii avizaţi lucrurile nu stăteau deloc aşa.
La începutului lunii decembrie 1941, Statele Unite ale Americii au intrat în război, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, ceea ce a determinat mondializarea conflictului, iar la 1 ianuarie s-a constituit oficial Coaliţia Naţiunilor Unite. Pe Frontul de Est, contraofensiva sovietică de la Moscova (5 decembrie 1941-7 ianuarie 1942) a provocat prima înfrângere majoră Wehrmacht-ului, armata germană împotmolindu-se în câmpia rusească.
Toate acestea evidenţiau faptul că războiul era departe de a se termina, iar perspectiva victoriei germane devenea tot mai incertă. În aceste condiţii, liderii de la Berlin au conştientizat necesitatea de a suplimenta forţele pentru a înclina balanţa în confruntarea cu Uniunea Sovietică, aşa că au făcut apel la aliaţi pentru ca aceştia să-şi sporească contribuţia la război. Această decizie a conducerii germane venea în contradicţie cu opiniile anterioare, Hitler având păreri proaste despre capacitatea de luptă a aliaţilor mai mici.
Nici situaţia României nu era mai bună, întrucât la sfârşitul anului 1941 a intervenit starea de război cu întreaga Coaliţie a Naţiunilor Unite. Relaţiile cu Marea Britanie s-au deteriorat continuu, odată cu încadrarea Bucureştiului în sfera de influenţă germană.
În octombrie 1940, Foreign Office-ul lua deja în considerare întreruperea relaţiilor diplomatice cu România. R.A. Butler, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office, declara în Camera Comunelor, la 20 noiembrie 1940, că, din punctul de vedere al guvernului britanic, autorităţile române„nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe”.
Se încarcă comentariile...
