SERIAL Generaţia Marii Uniri, episodul 13. Alexandru Lapedatu, ultimul român care a văzut Tezaurul dus la Moscova, omorât la Sighet

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Alexandru Lapedatu a fost delegat de Guvernul ţării, în 1917, să acompanieze al doilea transport al Tezaurului României în Rusia. La sfârşitul războiului, a participat la Conferinţa de pace de la Paris. În perioada interbelică, s-a dedicat atât sferei academice, ajungând preşedintele Academiei Române, cât şi politicii, fiind numit preşedintele Senatului. A fost arestat în mai 1950 şi închis la Sighet, unde a şi murit, patru luni mai târziu.

Dintr-un orăşel de provincie modest – dar celebru datorită celor 11 academicieni români născuţi în localitate – Alexandru Lapedatu, din Săcele, judeţul Sibiu, a ajuns în vârful lumii culturale şi politice din perioada interbelică. A fost preşedinte al Academiei Românie, preşedinte al Senatului şi, timp de peste un deceniu, membru în guvernele liberale. Imaginea sa de om erudit şi de politician serios s-a construit în timp pe acei câţiva aşi simpli din mâneca oricărui om – a pus pe primul loc educaţia şi cultura în proiectele sale gândite în folosul comunităţii, şi nu trufia. Aceste calităţi care-l defineau ca om de încredere i-au fost recunoscute prima dată în 1917, nu printr-o medalie simbolică, ci fiind supus la o probă de foc: în vara acelui an, Lapedatu a fost însărcinat să acompanieze al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în aşa-zisul „tren al băncilor“. Timp de câteva luni, a ţinut un jurnal captivant în care poveştile despre lăzile cu tablourile cărate în Casa de Depuneri de la Moscova se amestecau cu teroarea din timpul revoluţiei bolşevice care punea stăpânire pe oraş şi cu coşmarurile sale că nu va mai reuşi să se reîntoarcă acasă. 
 

S-a întors la începutul lui 1918, în timp util pentru a fi implicat în cel mai frumos vis: înfăptuirea României Mari. Alexandru Lapedatu a primit atunci încă o sarcină importantă: la finalul Primului Război Mondial a fost numit de regele Ferdinand I membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris. Tratativele din 1919 consfinţeau pentru România o dublă creştere teritorială şi una demografică: de la 7,2 milioane de locuitori – câţi erau în vechiul regat, la 18 milioane de locuitori. În perioada interbelică, Alexandru Lapedatu a continuat să-şi scoată aceiaşi aşi din mânecă, o vreme dedicându-se exclusiv sferei academice. Profesor de istorie veche, Lapedatu a fost unul dintre ctitorii primei Universităţi române de la Cluj, denumită, atunci, „Universitatea Daciei Superioare“. A înfiinţat, alături de Ion Lupaş, Institutul de Istorie din oraş. Şi a publicat mult – peste 400 de titluri conţine lista lucrărilor sale ştiinţifice.
 

Mai este ceva inedit în povestea sa de viaţă. Efortul său de construcţie a unei ţări mai bune, care a devenit foarte prosperă în a doua jumătate a anilor ’30, a fost dublat de fratele său geamăn, Ion Lapedatu. Deşi cei doi şi-au petrecut tinereţea în două ţări diferite – Alexandru în Regatul României, Ion în Austro-Ungaria – evoluţiile lor au fost convergente. Ion a militat, de asemenea, pentru aspiraţiile naţionale ale românilor din Transilvania şi a făcut parte din generaţia Marii Uniri. A fost ministru de Finanţe şi, mai târziu, guvernator al Băncii Naţionale a României. Şi nu de puţine ori gemenii – pentru că erau identici fizic şi apreciaţi în egală măsură pentru reuşitele lor – i-au confuzat pe diverşi lideri politici, ba chiar pe membrii serviciilor secrete, care nu mai reuşeau să distingă care e unul şi care e celălalt.
 

Odată cu instalarea regimului comunist la putere, a început şi tortura elitei româneşti. Fraţii Lapedatu au fost epuraţi din Academia Română. Li s-au tăiat pensiile de profesori. Casele lor au fost naţionalizate. Rămaşi fără niciun mijloc de subzistenţă, cei doi au ajuns în grija familiilor. Tot n-a fost suficient pentru comuniştii aflaţi la putere, care au trecut, în sfârşit, la arestări şi suplicii.

Din cauza unui accident cu autobuzul, în urma căruia a rămas aproape infirm, Ion Lapedatu nu a fost arestat. S-a stins, bolnav fiind, pe 24 martie 1951. Alexandru Lapedatu a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, în grupul „demnitarilor“. A sfârşit tragic câteva luni mai târziu în groapa comună de la închisoarea comunistă Sighet. Pe 30 august, fostul academician, care suferea de astm, a murit din cauza unei deparazitări făcute cu uşile şi ferestrele închise în celula sa. Familia a aflat de moartea lui trei ani mai târziu.


Familia Lapedatu este originară din sudul Transilvaniei, din satul Glâmboaca, de lângă Sibiu. O fotografie de arhivă ni-i arată ca simpli ţărani, îmbrăcaţi în costume populare şi zâmbitori. Alexa, bunicul fraţilor gemeni Alexandru şi Ion Lapedatu, ştia să citească atât caracterele chirilice, cât şi pe cele latine, potrivit cărţii scrise de Andreas Wild, vicepreşedintele Fundaţiei Lapedatu, „Fraţii Lapedatu – artizani ai României moderne în generaţia Marii Uniri“. Era, pesemne, văzut ca un „jude“ al satului. 

Imagine indisponibilă

Tatăl celor doi fraţi, Ioan Alexandru Lapedatu, a moştenit ceva din înţelepciunea tatălui său. El a fost printre primii studenţi ardeleni care, în 1868, au primit bursă de studii la Paris, acordată de societatea „Transilvania“ – o instituţie care fusese înfiinţată în Bucureşti de studenţii transilvăneni şi care antrena în acţiunile de propagandă patriotică mai multe personalităţi. Ofereau, de asemenea, burse şi ajutoare în acelaşi scop. După câteva semestre întrerupte, dar continuate la diverse colegii din Franţa, inclusiv la Sorbona, Ioan A. Lapedatu a plecat la Bruxelles, în Belgia, de unde s-a întors mai bogat cu o diplomă de doctor în filosofie şi litere. Experienţa academică l-a făcut să se orienteze către grupurile de erudiţi care-i împărtăşeau valorile şi i-au asigurat una dintre cele mai apreciate meserii din acele vremuri: a devenit profesor de limbi clasice la Colegiul Mare Ortodox din Braşov – astăzi, renumitul „Andrei Şaguna“.

N-a apucat însă să-şi valorifice prea mult cariera. Bolnav de tuberculoză, Ioan Alexandru Lapedatu a murit la 34 de ani, când cei doi gemeni ai săi, Alexandru şi Ion, aveau doar 1 an. Familia locuia într-o căsuţă în satul Cernatul Săcelelor – astăzi, Săcele –, lângă Braşov, care se afla atunci sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar. Ca o notă de subsol: casa familiei încă există şi găzduieşte azi o grădiniţă.
 

Perioada următoare e marcată de greutăţi financiare şi necazuri pentru familie. Mama lor văduvă, de doar 18 ani, fără niciun ajutor material, se recăsătoreşte la Iaşi. Noua relaţie de familie se dovedeşte a fi nefericită şi se termină cu un divorţ. Problemele de familie îi afectează pe gemeni care, pe durata studiilor, nu-şi găsesc locul „acasă“ şi învaţă când la Iaşi, când se transferă la liceul unde predase tatăl lor, în Braşov. Nesiguranţa asta duce la o ruptură între cei doi. Alexandru, afectat de lipsa mamei, se stabileşte într-un sfârşit la Iaşi, pe când Ion rămâne la Săcele. Deşi şcoala era gratuită, amândoi sunt nevoiţi să muncească pentru a-şi câştiga pâinea. Unele clase le repetă. Reuşesc totuşi să depăşească crizele existenţiale şi să treacă examenul de Bacalaureat: Alexandru cu note mediocre, Ion – ca şef de promoţie.
 

Medicina, o încercare „zadarnică“
„Doi ani de încercări zadarnice“, aşa numea Alexandru Lapedatu, în memoriile sale, primii ani de studenţie. E perioada când se străduieşte să devină medic, urmând cursurile facultăţii din Bucureşti. „Părea că medicina e o carieră nu numai frumoasă, dar şi în care mai uşor pot răzbi în viaţă“, scria A. Lapedatu în volumul „Amintiri“, îngrijit de Ioan Opriş. Nu studiul îl copleşeşte şi-l determină să renunţe, ci efortul de a găsi permanent noi mijloace de existenţă pentru a se putea întreţine. În anul doi, trage linie: „Spitalul îl părăsisem demult. Disecţia n-o mai putusem face regulat. Îmi dădeam seama că, în starea materială în care mă aflam, trebuia să-mi aleg, la începutul anului viitor şcolar, o altă facultate şi anume cea de Litere“.

Alexandru Lapedatu îşi descoperise noua vocaţie pentru studii istorice şi literare ajungând, în perioada studenţiei la Medicină, în cercuri care-i vor influenţa decizia aleasă. Intră în contact cu conducătorii mişcării naţionale din Regat, cu societatea „Transilvania“, cu membrii Comitetului naţional al Studenţilor  – faimoşii decemviri – o cunoscută grupare a vremii care milita pentru susţinerea cauzei unităţii naţionale a tuturor românilor. În plus, începuse să aibă ambiţii de publicist. Colabora cu diferite ziare şi reviste, scriind pentru „Gazeta Transilvaniei“ şi la „Tribuna Poporului“. Pentru prima dată simţea că „drumul i se designa limpede şi hotărât“, după cum mărturisea viitorul istoric în amintirile sale. În 1898 se înscrie, deci, la Facultatea de Litere.
 

Promotor al protejării patrimoniului cultural
E perioada în care îşi formează temeinic educaţia ştiinţifică şi culturală, având ca modele o pleiadă de profesori remarcabili care-l vor forma ca istoric. În memoriile sale, Lapedatu descrie în pagini întregi amintiri cu mentorii săi – B.P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Gr. Tocilescu şi, în special, Nicolae Iorga, care îi va deveni şi un prieten apropiat. Paralel cu studiile universitare, Alexandru devine tot mai implicat în viaţa politică. E influenţat de efervescenţa cu care mare parte dintre profesorii săi luptau pentru realizarea deplinei unităţi naţionale. E tot mai prezent la întâlnirile „Ligii culturale“, organizaţia care milita pentru egalitatea socială şi politică şi pentru cultura naţională. După camera sa de pe strada Berzei colţ cu Virgiliu, locul devenise o „a doua sa casă“, potrivit însemnărilor sale.

După ce-şi termină studiile, în 1903, Alexandru Lapedatu se angajează la secţia de manuscrise a Academiei Române. Va lucra acolo timp de cinci ani, o periodă suficientă pentru a-şi face practica de istoric. În acelaşi an primeşte şi o poziţie de profesor suplinitor la Colegiul „Sfântul Sava“ din Capitală. Preocupările şi înclinaţiile sale pentru protejarea patrimoniului cultural românesc îl recomandă pentru a fi numit, în anul următor, secretar la Comisia Monumentelor Istorice, post pe care-l va ocupa până în 1919. Din acest scaun, Alexandru Lapedatu iniţiază, în 1908, Buletinul comisiei monumentelor istorice. Seria de 126 de numere despre monumente şi situri arhelologice, oprită în 1945, când Buletinul îşi încetează apariţia, este şi astăzi cea mai complexă referinţă a patrimoniului arhitectural al ţării. 

Imagine indisponibilă


 

Alexandru Lapedatu, alături de colegii de la Liga Culturală

Din pricina preocupării sale pentru cercetarea manuscriselor şi a monumentelor istorice, Alexandru Lapedatu îşi dă licenţa abia şapte ani mai târziu după terminarea facultăţii, în 1910. O reuşită în plus în acel an e şi faptul că devine membru corespondent al Academiei Române în aceeaşi şedinţă în care prietenul său Nicolae Iorga e ales membru plin. Printr-o lege specială, Lapedatu obţine, în 1913, cetăţenia română, şi continuă să se afirme în lumea academică până când, în 1919,  devine membru plin al Academiei Române.
 

Cu ochii pe tezarului României la Moscova
În august 1916, România declară război Germaniei, renunţând, după doi ani, la neutralitate. Conflictul militar duce însă la ocuparea unei părţi din teritoriul naţional. Ţara ajunge în pragul dezastrului. Atmosfera tensionată din Capitală îl determină pe Alexandru Lapedatu să se refugieze din nou la Iaşi, acolo unde se mutase şi Guvernul ţării. Vestea că Bucureştiul a fost ocupat de trupele germane, pe 23 noiembrie 1916, îl face pe Alexandru să izbucnescă în plâns, în plină stradă, după cum notează în memoriile sale.

În aceste împrejurări incerte, Guvernul hotărăşte, prin ministrul de Interne de atunci, Ion Gheorghe Duca, să transporte, pentru mai multă siguranţă, tezaurul cultural şi cel al Băncii Naţionale a României în Rusia. Primul transport e trimis în decembrie 1916. Printre cei însărcinaţi de guvern pentru această misiune este şi Alexandru Lapedatu. E delegat să însoţească cel de-al doilea transport, care includea şi bunuri culturale, de la Ministerul Cultelor şi Artelor şi care aparţineau Academiei Române. Lapedatu pleacă cu cântec spre Moscova în iulie 1917, având parte de o mulţime de peripeţii şi pe drum, şi în timpul şederii sale în oraş. 
 

Când se va întoarce în ţară, câteva luni mai târziu, lăsând tezaurul pe mâna ruşilor – o mare parte din el pentru totdeauna –, toate activităţile sale vor avea un singur scop: să împlinească întregirea naţională a României. Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie a fost momentul suprem de sărbătoare, nota Alexandru Lepădatu în jurnalul său. Nu doar visul lui, ci al unei întregi naţiuni, fusese realizat peste aşteptări, păstrându-şi totuşi raţiunea: de fapt, munca tuturor abia atunci începea. 

Prieten cu bătăuşul Nicolae Iorga: „M-am repezit la el şi l-am lovit cu bastonul în cap“

Imagine indisponibilă

Alexandru Lapedatu a fost studentul şi un bun prieten al lui Nicolae Iorga

Prietenia lui Alexandru Lapedatu cu Nicolae Iorga s-a legat în anii dinaintea Primului Război Mondial. „Fie că-l întâlneam la Academie, fie că mergeam împreună la preumblare, fie că mă duceam acasă la dânsul, aveam contact aproape zilnic, aşa că eram la curent cu tot ceea ce lucra şi tot ceea ce intenţiona să întreprindă în viaţa culturală, naţională sau politică“, povestea Alexandru Lapedatu în „Amintiri“. Lapedatu relatează, în memoriile sale, un episod mai degrabă haios cu profesorul său, care era cât p-aci să-l implice ca martor într-un duel.

Întâmplarea a avut loc într-o zi oarecare, în timp ce aceştia se plimbau pe stradă. Când au ajuns la Universitate, Iorga s-a scuzat că trebuie să meargă până la cancelarie. Lapedatu povesteşte: „După vreun sfert de oră, iată-l că vine cu paltonul plin de praf de sus până jos, spunându-mi foarte agitat: «Ştii că m-am bătut cu Dragomirescu (n.r. – Mihail Dragomirescu)?» «Cum?», întreb eu. Şi atunci îmi relată incidentul: «Eram în cancelarie, vorbind cu un grup de profesori. Dragomirescu, care era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam a exclamat deodată la adresa mea: «Hodoronc tronc!». Furios, m-am repezit la el şi l-am lovit cu bastonul în cap. El a ripostat, aşa că ne-am încăierat până ce am ajuns să ne tăvălim pe jos. Intervenind cei de faţă, ne-au despărţit.» Şi termină întrebându-mă: «Ce zici, trebuie să-l provoc?» «Nu ştiu, domnule Iorga», am răspuns, nu mă pricep la astfel de chestiuni». «Hai la Callimachi, să-l întrebăm», zice el. Prinţul Callimachi, cu care Iorga era în raporturi foarte bune de prietenie de când îi tipărise, pe cheltuiala sa, cele două volume din «Istoria literaturii române în secolul XVIII», era considerat ca arbitru în chestiuni de onoare. Am plecat la dânsul. Era seara. Tocmai lua masa. Nicolae Iorga a insistat să-l vadă. A venit în birou. I-a relatat incidentul, întrebându-l dacă e cazul să-l provoace. «Nu, întrucâtva Dumneata l-ai lovit întâi, el trebuie să te provoace».  «Da, dar l-am lovit cu bastonul, nu cu palma», observă Iorga. «Era mai cavaleresc, fireşte, să-l fi pălmuit, dar, dat fiind c-ai avut a face cu un rinocer, ajunge şi bastonul!»“, a descris Alexandru Lapedatu pe larg incidentul, care a ajuns până la urechile ministrul Instrucţiunii de la acea vreme, Spiru Haret. Cei doi profesori au scăpat, însă, fără vreo sancţiune.

Gemenii Lapedatu, „imposibil de deosebit unul de altul“, i-au zăpăcit pe securişti

Până în 1918, legătura lui Alexandru cu fratele său, Ion, a fost slăbită de graniţă. Dar, la fel ca fratele său, Ion a avut o evoluţie fulminantă în carieră. După terminarea studiilor de liceu, Ion obţine două burse – una de la societatea „Transilvania“, cealalta de la „Fundaţia Gojdu“ –, care îi permit să studieze ştiinţele economice la Universitatea din Budapesta. Acolo devine preşedintele Societăţii „Petru Maior“ a studenţilor români la Budapesta, înfiinţată în 1862 ca un loc de întâlnire a tinerilor din toate colţurile Transilvaniei şi din alte părţi locuite de români. De asemenea, Ion participă direct la înfiinţarea revistei „Luceafărul“. Cu diploma sa de economist, devine, după un an de la terminarea studiilor, în 1905, director al Băncii „Ardeleană“ din Orăştie. Face mai mult de atât: se angajează în restructurarea şi consolidarea întregului sistem al băncilor române din Transilvania.

Imagine indisponibilă

Gemenii Alexandru şi Ion Lapedatu, alături de bunica din partea mamei

Practic, amândoi fraţii ajung simultan – Alexandru la Bucureşti, Ion în Transilvania – în poziţii care vor constitui baza activităţilor lor viitoare: istoria pentru Alexandru şi finanţele pentru Ion. E şi o parte amuzantă în povestea celor doi gemeni, pe care Andreas Wild îi descrie „fizic identici, imposibil de deosebit unul de altul“. Fiindcă se învârteau în aceleaşi medii elitiste, având aspiraţii similare, de foarte multe ori, cei doi erau confundaţi de colegii lor academicieni sau în rapoartele  de Securitate.

Când era student, Alexandru a fost oprit pe stradă de Constantin Sporea, fost coleg de liceu al fratelui său, care nu putea crede că nu e Ion. Drept urmare, Sporea l-a supus pe loc unui examen sever de limba latină, pe care Ion nu l-ar fi putut trece în şcoală la Braşov. Altă dată, la o reuniune ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), Onisifor Ghibu – şi el tot din Săcele –, foarte apropiat de Ion, a fost foarte mirat să observe cât de pedant i se adresa Ion lui Nicolae Iorga. Ieşind din cameră, a avut însă surpriza să-l întâlnească pe „adevăratul“ Ion pe culoar, care i-a explicat că cel care era în compania istoricului era, de fapt, fratele său, Alexandru.

Chiar şi serviciile secrete i-au încurcat. În mai 1918, Ion a fost convocat de către ministrul de Interne János Sándor, care voia să ştie opinia lui despre jurnalul iredentist român „Ardealul“. Ion s-a trezit ridicând din umeri, fiindcă nu cunoaştea nici jurnalul, nici nu înţelegea rostul interogatoriului. Mult mai târziu, a aflat că ministrul îl protejase în faţa cererii serviciilor secrete maghiare de a-l aresta pentru o contribuţie de 500 de coroane făcută acestui jurnal. Donaţia, de fapt, fusese din partea fratelui său, Alexandru, care trăia atunci la Bucureşti. Cei doi fraţi i-au zăpăcit şi pe agenţii de Securitate ai regimului comunist, care au amestecat biografiile lor în aşa hal, încât notau, în rapoarte, câte o experienţă profesională de la unul, altceva de la celălalt. Notă informativă din 30 mai 1953: „Lapedatu Ion a fost profesor universitar până în 1938, când a fost numit Ministerul Cultelor, apoi a fost administrator al Băncii Naţionale“.

„În acest tren sunt lăzile regelui din România. E chiar şi regele în el!“

„Vineri 28 iulie. La ora 5 am trecut Prutul. Încă dincolo de graniţă, soldaţii şi ofiţerii ruşi dădeau năvală, la opriri, să se urce în tren. Au fost însă împiedicaţi de cazaci, care, cu arma în mână, păzeau în fiecare staţie ca nimeni străin să nu intre în trenul încredinţat lor. (...)  La Ungheni ruşi, un soldat rus, care nu fusese lăsat să se urce în tren, spunea: «Ştiu de ce nu mă lăsaţi. În acest tren sunt lăzile regelui din România. E chiar şi regele în el!»“, nota Alexandru Lapedatu, în jurnalul său, o întâmplare din drumul său spre Moscova.

Responsabil de trei vagoane
Alexandru Lapedatu a primit, aşadar, în iulie 1917, misiunea de a supraveghea şi de a răspunde de bunurile Ministerului Cultelor şi Artelor şi de cele ale Academiei Române, în trenul aşa-zis „al băncilor“, care urma să ajungă în Rusia. Trei vagoane din totalul de 24 erau sub lacătul său. Participa la al doilea transfer al Tezarului naţional în Rusia – şi ultimul. Primul transport – 17 vagoane pline cu lingouri de aur, monede şi două casete cu bijuteriile reginei Maria – a ajuns la aceeaşi destinaţie pe 21 decembrie 1916. Din cel de-al doilea convoi, trei vagoane aparţineau BNR şi conţineau aur în valoare de 574.523, 57 de lei, arhiva instituţiei, precum şi titluri de stat, depozite şi alte valori. Restul vagoanelor conţineau o parte a arhivelor statului, obiecte de artă din colecţiile muzeelor şi din colecţii private, odoare mănăstireşti de valoare, precum şi cărţi rare, manuscrise şi documente ale Academiei Române. Aproape 200 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu şi Ştefan Luchian şi alte bunuri culturale erau pe răspunderea lui Alexandru Lapedatu.

Trenul a ajuns în siguranţă la Moscova, pe 3 august, dar drumul a fost plin de peripeţii, mai ales din pricina soldaţilor ruşi care voiau să dea năvală în tren. În ziua plecării, istoricul constată că, în loc de patru vagoane, cum fusese înştiinţat că i-au fost rezervate, unul lipsea. Fusese luat de Banca Naţioanală. A doua zi – încă un vagon lipsă, pentru că „era mai mare nevoie la Creditul rural“. După lungi negocieri, cultura s-a ales, în cele din urmă, cu trei vagoane. „Venind la gară pentru plecare, am aflat că trebuie să rămânem până a doua zi, deoarece ruşii, care n-au fost chemaţi să asiste la îmbarcare, nu vor să ia în primire vagoanele, fără să fie revizuite de faţă cu dânşii. A trebuit ca lăzile să fie descărcate şi reîncărcate în faţa lor, numerotate şi inventariate fiind vagon cu vagon“, scria Alexandru Lapedatu în jurnalul călătoriei sale la Moscova, de pe peronul Gării de Nord. Delegaţia română a plecat, în sfârşit, cu trei zile întârziere spre Moscova.

Soldaţii ruşi au făcut grevă la căratul tezaurului
Alexandru Lapedatu face aproape zilnic însemnări în jurnal pe durata şederii sale la Moscova. Scrie despre cum s-a desfăşurat depozitarea lăzilor în săli blindate, cum ar fi Sala Armurilor din Kremlin şi la Casa de Depuneri, participă la ultimele momente ale războiului şi urmăreşte cu sufletul la gură ce se întâmplă pe frontul românesc. Află din presă, de pildă, că ofensiva germană a fost oprită şi se bucură de ecourile internaţionale al eroismului soldaţilor români de la Mărăşti şi Oituz, din august 1917. Pe 13 septembrie nota: „Ce impresie puternică a făcut această bătălie în străinătate... ce armată! Cu cea mai mare satisfacţie văd ce impresie strălucită a făcut ea la Aliaţi, cu marea bătălie de pe Siret. Ce laude, ce admiraţie, ce asigurări de răsplată la ziua de sfârşit a judecăţii, a dreptăţii!“.

Mai important de toate era, însă, motivul pentru care se afla la Moscova. Lapedatu face un inventar despre soarta tezaurului, notând cu stricteţe unde şi câte lăzi au fost depozitate. „Miercuri, 9 august. Am fost toată ziua ocupaţi cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin, 99“. Lucrul avansa uneori greu, iar vina le aparţinea, de obicei, soldaţilor ruşi, care căutau cu orice preţ să profite de pe urma românilor. „A doua zi la descărcat. Soldaţii care descărcau s-au pus în grevă, atât la rampă, cât şi la Casa de Depuneri, ameninţând că nu vor mai descărca nimic, dacă nu li se măreşte plata cu câteva ruble de fiecare. Ofiţerii n-au putut şi nici n-au încercat să intervină. Se uitau şi ei, ca şi noi, la soldaţii lor, care se tolăniseră pe jos şi ne priveau sfidător cu ţigările în gură“, scria Lapedatu impresiile sale despre seriozitatea soldaţilor ruşi.

Din „tezaurul“ României: unt, săpun de rufe...
Tot din culisele transportului la Moscova, câteva întâmplări „mai ciudate“, după cum le văzuse istoricul. „Cu ocazia descărcării la Kremlin, s-au desfăcut două lăzi ale Externelor – una cu efecte de îmbrăcăminte, cealaltă cu nişte unt, care, topindu-se, s-a scurs pe pavaj, spre batjocura noastră de către soldaţii ruşi, care credeau că-n lăzi e numai aur şi lucruri scumpe...“. Într-o altă zi de transport al unor lăzi de la Kremlin la Casa Lombard, Lapedatu se miră de conţinutul unor lăzi care s-au spart. Pe 22 august nota: „Într-o ladă care s-a spart (cum au nimerit-o ruşii!) erau sticle de şampanie şi în alta săpun de rufe...“.

Vreme de aproape cinci luni, cât va sta în Moscova, Lapedatu îşi ocupă timpul şi cu lucruri cotidiene. Se plimbă pe străzi în unele zile libere, vizitează mănăstiri, citeşte presa. Îşi cumpără, la întâmplare, un manual de geografie a Rusiei care-l revoltă. Relatează pe larg şi acest episod în memorii: „Ceea ce m-a mirat, surprins, îndeosebi, e că în toată cartea n-am găsit nimic despre românii basarabeni. Nici măcar în capitolul de populaţie! În harta etnografică adaosă, Basarabia moldovenilor noştri e dată de aceeaşi culoare cu care sunt însemnaţi ruşii. Astfel, 2.600.000 de români sunt înghiţiţi, înecaţi, de ştiinţa rusească oficială în marele neam slav, rusesc. Cum se va răzbuna într-o zi această intenţionată ignoarare a bietului neam românesc, în Rusia mai mult decât în Ungaria“, scria istoricul în jurnal.

Preoţii din Moscova: „Aur şi iar aur!“
Într-o altă zi, una de mare sărbătoare creştin-ortodoxă, asistă la slujbă. Ce-i rămâne în memorie – subliniem, de la o slujbă bisericească din 1917 – sunt veşmintele „scumpe şi lucioase“ ale preoţilor. „15 august. De dimineaţă mergem în Piaţa Roşie, unde, ni se spusese şi citisem, că se va serba hramul Adormirii Maicii Domnului. Văzusem, într-adevăr, ceva extraordinar. Când am ajuns în piaţă, trecând pe sub poarta zisă Iverski, de la biserica Vasile Blajenîi se îndrepta prima concesiune religioasă spre Spaskie vorota, cu prapore mari, grele, de metal, toate aurite, ca şi icoanele ce le însoţeau. Preoţii asemenea, îmbrăcaţi în scumpe şi lucioase veşminte de fir. Aur şi iar aur!“, se arăta impresionat istoricul.

După încheierea armistiţiului între Rusia şi Puterile Centrale – pe 5 septembrie 1917 –, urmată de Pacea de la Brest-Litovsk, pe 22 decembrie, care marca ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, Lapedatu părăseşte tărâmul rusesc. Rămăsese ultimul dintre cei care transportaseră tezaurul României în Rusia şi visa să se întoarcă acasă cât mai repede. „De-ar veni mai repede pacea, să mă văd acasă, între ai mei. Ce zile fericite, acelea!“, erau rugăciunile istoricului în propriile însemnări. „Credinţa mea e că ruşii vor face pacea separată şi că, după ei, va trebui să facem şi noi o asemenea pace, negreşit cu consimţământul Aliaţialor“, mai nota el, care însă era pesimist vizavi de consecinţele pe care actul rusesc le-ar fi putut avea asupra României: „Aşadar, lichidarea a început şi la noi. Ce va urma, bunul Dumnezeu ştie, care ne-a pedepsit aşa de crud. Mintea omenească nu! Să clădim, ce om mai putea clădi, mai temeinic, mai serios, mai curat, cu suflet mai înalt, cu ideal mai mult...“

Cu aceste gânduri spuse ca un jurământ pentru anul care urma, Alexandru Lapedatu părăseşte Rusia. Va face două opriri până va ajunge din nou la Iaşi şi apoi la Bucureşti. La Kiev, unde sărbătoreşte Crăciunul, şi la Odessa – pentru o petrecere de Revelion. ;

Preşedinte al Academiei Române, preşedinte al Senatului

Reîntors în ţară, Alexandru Lapedatu luptă pentru un singur scop: să profite de momentul oportun oferit de istorie şi să vadă „România mare“. Tot anul 1918 e prins în activităţi de propagandă naţională, îi propune, printre altele, prim-ministrului I.C. Brătianu redactarea un memoriu despre situaţia românilor din Austro-Ungaria şi despre „necesitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare în interes european“. Orişicum, tot ce face are ca obiectiv susţinerea cauzei unităţii naţionale. Iar militantismul său e apreciat de fruntaşii politici ai vremii.

Imagine indisponibilă

S-a dus la rege îmbrăcat doar în sacou
În ianuarie 1918, la Odessa, e ales preşedintele Comitetulului naţional al românilor din Austro-Ungaria. La propunerea lui Brătianu, regele îl numeşte pe Alexandru Lapedatu să facă parte din delegaţia română la tratativele Conferinţei de Pace de la Paris. În cartea sa, „Amintiri“, istoricul rememorează întâlnirea sa precipitată cu regele înainte de plecarea în Franţa. Alexandru Lapedatu se scuză că venise nepregătit, adică „în sacou, fără jachetă“. „Regele mi-a zis: «Acum nu ne mai uităm la protocol!»“, îşi amintea acesta.

Tratativele de pace de la Paris consfinţesc pentru România o importantă creştere teritorială. Prin unirea că tuturor provinciilor locuite de români, dar care se aflau sub o stăpânire străină, suprafaţa României creşte faţă de vechiul Regat de la 137.000 de km pătraţi la 295.000 km de pătraţi, iar populaţia, de la 7,2 milioane la 18 milioane de locuitori. Se conturează „România mare“.

Greul însă abia acum începea, după cum aprecia însuşi Alexandru Lapedatu. Ţara devenise dintr-odată un mozaic de teritorii, naţionalităţi, obiceiuri şi structuri legislative şi financiare. „Cea mai mare provocare era unificarea lor într-un stat modern, cu instituţii durabile“, era de părere Alexandru Lapedatu, care va participa direct în această misiune şi ca academician, şi ca om politic. 

De la funcţii de vârf la decăderea în comunism
În prima parte a perioadei interbelice, Alexandru Lapedatu se dedică sferei academice. Educaţia şi cultura constituiau, în opinia sa, bazele pe care noua ţară trebuia să se clădească. De altfel, după Marea Unire, Consiliul Dirigent s-a preocupat de învăţământul în limba română, în particular prin înfiinţarea unei prime Universităţi române la Cluj, cunoscută, în epocă, cu numele de Universitatea „Dacia Superioară“. Aici, catedra de istorie veche îi revine lui Alexandru Lapedatu. După o vreme, e numit în funcţia de decan al Facultăţii de Istorie, căreia îi donează biblioteca sa cu 10.000 de volume. În 1920, înfiinţează, împreună cu colegul şi prietenul său Ioan Lupaş, Institutul de istorie naţională şi devine co-directorul acesteia.

În 1923, Alexandru Lapedatu „o dă pe politică“, cum ar spune o vorbă clasică dintr-un film românesc. E chemat pentru prima dată de Partidul Naţional Liberal să preia portofoliul Cultelor şi Artelor, o funcţie ministerială pe care o va ocupa, cu o scurtă întrerupere, în următorii patru ani. Îşi începe acţiunile legislative printr-o iniţiativă care ridica statutul Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat. Legea a fost adoptată de Parlament pe 25 februarie 1925 purtând semnătura lui ca ministru de resort.

Aceasta e prima treaptă în cariera sa politică, pentru că, în următorii ani, Alexandru Lapedatu va ajunge în funcţii de vârf. În 1935, e ales preşedintele Academiei Române pentru o perioadă de trei ani. Din această poziţie, el reuşeşte, printre altele, să obţină finanţarea necesară construirii unui nou local al bibliotecii, care e şi azi în funcţiune, potrivit datelor oferite de Andreas Wild în cartea „Fraţii Lapedatu – artizani ai României moderne în generaţia Marii Uniri“. Ca politician, devine senator în 1936. Tot în acelaşi an, e ales preşedinte al Senatului. Propune legi pentru numirea mitropoliţilor în unele regiuni, precum şi pentru reglementarea salarizării reprezentanţilor cultelor. Şi tot în acelaşi an, suferă un infarct. Se recuperează greu, dar continuă să rămână activ politic Alexandru Lapedatu petrece, însă, mai mult timp cu familia sa, alături de soţie, Victoria Pană, şi fiica, Ana Victoria, alintată „Mica“.

Schimbarea regimului politic, în ’44, îl aduce încet-încet, la disperare. Alexandru Lapedatu e epurat din Academia Română. În 1950, autorităţile comuniste îi anulează pensia de profesor, lăsându-l fără niciun venit. În noaptea dinspre 5 spre 6 mai 1950, cunoscută drept „noaptea demnitarilor“, Alexandru Lapedatu e arestat. A doua zi, femeia lui de serviciu merge acasă la fratele său, Ion. Îi transmite ce i-a spus „domnul ministru“ înainte de a ieşi pe uşă cu domnii care l-au dus: „Lino, mâine dimineaţă să duci cartea asta la domnul Ion că este a dânşilor“. Era indiciul că a fost arestat.

A murit în închisoarea de la Sighet
Şi apoi, nicio veste despre el timp de trei ani. Ana Macavei, fiica lui Alexandru Lapedatu, povestea, într-un număr al revistei „Memoria“ din 1995, cum a aflat de tatăl său abia după moartea lui Stalin, în 1953. Relatarea apare şi în cartea lui Ioan Opriş, „Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi“.

„Circulau diverse zvonuri asupra locului unde lotul fusese deportat: Moldova, URSS, Banat (...) În neştire de locul unde se află tatăl meu şi nici dacă mai este în viaţă sau nu, am rămas până după moartea lui Stalin, când s-au deschis porţile Sighetului şi colegii de la Universitate care fuseseră ridicaţi – Ion Lupaş, Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, Ştefănescu-Goangă... revenind la casele lor au vorbit despre cei întemniţaţi şi despre decesul tatălui meu. Nici unul însă nu-l văzuse. Dar tot atunci profesorul de teologie din Chişinău, preotul stavrofor Constantin Tomescu, eliberat şi dânsul de la Sighet, în trecere prin Cluj, a ţinut să ne cunoască şi ne-a relatat următoarele: transpus de la o altă închisoare, domnul Tomescu se afla la Sighet când a fost adus lotul foştilor demnitari. Se deschide uşa celulei şi este împins înăuntru un domn în vârstă, frânt de oboseală. Era tatăl meu, atunci debarcat din duba cu care fuseseră aduşi de la Bucureşti“,  povestea fiica istoricului, care, tot de la părintele Tomescu, a aflat şi cum a murit tătăl ei.

„Într-o noapte s-a făcut o deparazitare a celulelor, cu uşile şi geamurile închise. Desigur, sufocându-se, suferind de inimă, tata a început să bată cu disperare în uşă. Nu s-a deschis. Bătăile au continuat, tot mai slabe, până au încetat cu totul. Domnul Tomescu a înţeles atunci că se sfârşise. Iar noaptea obişnuitele umblete pe coridor însemnau că mortul e ridicat şi dus la cearşaf «între ape», cum se zicea locului între Iza şi Tisa, unde erau îngropaţi deţinuţii“.

Alexandru Lapedatu a murit în noaptea de 30 august 1950. A fost aruncat în groapa comună de la Sighet, fără semn pe mormânt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri“ din Braşov. 

 ;

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite