„Duşmanul natural” al României. Rusia de azi, Uniunea Sovietică de ieri

Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare

Politica externă a unui Stat este condiţionată întotdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil. Un total dispreţ faţă de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale / Un eseu de Pamfil Şeicaru

Cronicarul se tânguia că suntem „aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică. Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională. Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune. Ce este istoria domniei lui ştefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei. În­delungata domnie a lui ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol. Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia. Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

Un stat cuceritor şi militarist

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire. Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională. Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu [se] schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană. Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare. În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei... În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.

Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri. Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc. A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate. Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară; pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate; Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor; s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol: noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului. Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului. Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea; prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente; astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie. Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”. (Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

Citeşte continuarea pe historia.ro