Radu Gyr, poetul care L-a coborât pe Iisus în celulă

Radu Gyr, poetul care L-a coborât pe Iisus în celulă

Radu Gyr

Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniţă. A fost condamnat la moarte, dar a trăit. A lăsat în urmă cele mai sincere poezii-rugăciune, scrise fără hârtie şi creion, dar care au rezistat timpului şi închisorii. Despre această moştenire, despre ce rămâne, familia sa vorbeşte cu mândrie şi cu regret.

„Au cotrobăit peste tot,  au devastat toată casa. Au tăiat pernele, au tăiat plăpumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldăr în mijlocul camerei. N-au găsit nimic“, povesteşte astăzi Simona Popa, fiica poetului Radu Gyr. Nu le spune numele, dar sunt cei care aveau să-l condamne la moarte pe tatăl său pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“. După ce făcuse 12 ani de temniţă, aveau să-l condamne la moarte pentru o poezie. Căutau un manuscris, o dovadă, dar manuscrisul era împăturit într-o undiţă aruncată neglijent într-un colţ al camerei. Nu l-au găsit, însă asta nu i-a împiedicat.

23 martie 1959. „Tribunalul, în numele poporului, hotărăşte: făcând aplicarea Articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată. [..] îl condamnă la 20 de ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare. [...] îl condamnă şi la 10 ani de degradare civică“, decideau judecătorii Tribunalului Militar.

Renunţările la vis
Radu Gyr a fost dus la Jilava, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare şi ţinut acolo, în aşteptarea ultimei nedreptăţi. „Hai, morţilor, că a sosit moartea!“, le strigau temnicerii celor din aripa Jilavei ce aveau aceeaşi condamnare. Câteodată, veneau noaptea şi-l trezeau, dar numai pentru a-l muta în altă celulă. Numai aşa, pentru a simula ultimul drum, căci niciodată nu-l sfârşeau. În urma recursului, pedeapsa fusese comutată în închisoare pe viaţă, însă Radu Gyr a ştiut asta abia la un an după hotărâre.

După un an în care moartea părea cea mai apropiată certitudine, Radu Gyr a fost aruncat în spatele gratiilor din Aiud. Această ultimă încercare i-a desăvârşit, pentru mulţi, statutul de „sfânt al închisorilor“, căci versurile lui Radu Gyr au fost, poate, cea mai frumoasă alinare pentru sufletele libere ale deţinuţilor de la Aiud. „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis“, le spunea Gyr.

Erau poezii scrise noaptea, când tavanul celulei ţinea loc de hârtie, erau recitate dimineaţa, în cod Morse, la calorifere sau în plimbările organizate, şi erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun sau pe orice se puteau încrusta cuvinte. Se foloseau chiar şi bucăţi de sticlă, suflate cu praful destinat deratizării şi scrijelite cu aşchii sau aţa deşirată din zeghe şi înnodată în formă de „As’noapte, Iisus mi-a intrat în celulă“.



Era rezistenţa prin credinţă, căci despre Dumnezeu şi rugăciune vorbea Gyr, era rezistenţă, căci această poezie în cătuşe dădea speranţă vorbind despre pătimire, despre demnitate şi despre disperare. Iar Gyr n-a renunţat niciodată la nimic. Nici la trecutul, nici la credinţa, nici la dragostea sa pentru oameni.

Cercetaş brancardier în Primul Război
Despre Gyr s-a spus că s-a născut să scrie poezie. La 10 ani, în casa părinţilor – actorul Ştefan Coco Demetrescu şi muziciana Eugenia Gherghel –, îşi exersa lirica ludică în epigrame adresate profesorilor de la Liceul „Carol I“ din Craiova, iar la 14 ani, la 7 iunie 1919, punea în scenă, la Teatrul Naţional din Craiova, poemul istoric „În munţi“. Primul volum de poezii, „Linişti de schituri“, i-a apărut la 18 ani, sub atenta îndrumare a Elenei Farago.

 

Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!
Nicolae Purcărea
fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti“

Dar şi pentru a-i oblădui pe năpăstuiţi, se spune, a trăit Gyr. În toamna anului 1916, când avea numai 11 ani, iar Ardealul era zguduit de trupele germano-austriece, se oferă voluntar, fiind cercetaş brancardier pe una dintre ambulanţele trase de cai, lângă trupele de la Târgu-Jiu. „Zăvoiul Jiului era plin de cadavre şi răniţi, iar albiile râurilor se învolburau de sânge şi resturi de furgoane“, spunea, la întoarcere.

„Nelovind pe la spate“
La Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie, cunoaşte adevăratul rafinament al cuvintelor, îndrumat de profesori ca Tudor Vianu, Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Cartojan, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu şi Nae Ionescu. Cel mai frumos exemplu al acestui rafinament, dat de fiica sa: „Numele meu este Simona Luminiţa – al doilea prenume este chiar titlul unei poezii. Până să fi scris tata acea poezie, nimeni nu s-a numit «Luminiţa»“.

Atras de unul dintre curentele politice specifice vremii, Radu Gyr ia contact, alături de Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade sau Ion Barbu, cu tinerii Gărzii de Fier, devenind ulterior membru de seamă al Mişcării, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia.



„M-am arătat necruţător în polemica politică din ziarele anilor 1937-1940, caricaturizându-mi adversarul, dar luptând în scris, cu lealitate, nelovind pe la spate şi neatacând un om care ar fi avut mâinile legate sau un căluş în gură, împiedicat de a-mi răspunde prin presă“, se vedea Radu Gyr în oglindă, purtând cămaşă verde. Dar, aşa cum putea să aline, aşa  şi zdrobea cuvântul lui Gyr. El este autorul poeziei „Sfântă Tinereţe Legionară“, imnul oamenilor în cămaşă verde. Iar în strofele din „La luptă, muncitori!“,  vorbea despre „jertfe şi trăsnet de ciocane“ – preţul unui nou destin.

23 august: „Nu ştiţi ce va urma!“
Adeziunea făţişă la politica legionară l-a trimis în lagărele de la Tismana şi Miercurea Ciuc, alături de Eliade şi Nae Ionescu, însă revenirea Mişcării în politică îl propulsează pe postul de Director al Teatrelor. Totuşi, după rebeliunea legionară, Gyr e din nou închis. Aiud, 12 ani.

Este luat, după o scurtă perioadă, din spatele gratiilor şi trimis în prima linie, pe frontul de Răsărit, în mijlocul luptelor de la Vîgoda-Vinogradov. Din cauza problemelor de vedere, este trimis înapoi, acasă. „Peste tot scrie că a fost rănit pe front, dar n-a fost. A fost retras pentru că avea dioptrii prea mari. A fost adus în ţară sub paza unui soldat. Acest soldat i-a spus: «Domnule profesor, trebuie să vă spun că eu am misiunea de a vă ucide. Dar eu aşa ceva nu pot să fac»“, povesteşte Simona Popa.

Actul de la 23 august 1944 l-a găsit, îngrijorat, acasă, în locuinţa surorii sale din Râmnicu Vâlcea. „Pe 23 august, seara, când toată lumea era fericită, tata a spus: «Staţi puţin, nu vă bucuraţi, că voi nu ştiţi ce va urma!».“

Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine.
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe

Soţia lui Silviu Brucan: „Eşti un legionar demagog!“

2 iunie 1945. Tribunalul Poporului. Procesul „lotului ziariştilor fascişti“. Radu Gyr: „Eu am avut o credinţă şi am iubit-o. [...] Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu“.

Alexandrina Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan, acuzatoare publică: „Eşti un legionar demagog!“.

Radu Gyr: „Dumneavoastră vă trudiţi, de trei luni, să strângeţi dovezi apăsătoare împotriva mea şi când eu, în zece minute, suflu în ele ca în nişte baloane de săpun, vă enervaţi şi-mi întrerupeţi apărarea“.

Sentinţa: 12 ani de închisoare. Braşov, Văcăreşti şi Aiud. Ironia: la 2 iunie 1945 a fost ultima zi de naştere pe care a sărbătorit-o mareşalul Ion Antonescu.

Până la abdicarea regelui Mihai din 30 decembrie 1947, lui Radu Gyr i s-a permis să aibă hârtie şi creion, iar poeziile pe care le-a scris de pe patul de spital al închisorii din Braşov au ajuns acasă, chiar şi aşa, cu ştampila „Cenzurat“. Apoi, gratiile închisorilor au devenit impenetrabile: hârtia s-a terminat şi a fost înlocuită cu aţa şi tălpile pantofilor. Familia n-a mai ştiut de Gyr, iar el n-a mai ştiut de familie. N-a mai ştiut de Luminiţa.

„Perfect sănătos“
Radu Gyr n-a vorbit despre temniţă. A rămas, însă, această tulburătoare mărturie a lui Gabriel Bălănescu, coleg de celulă: „«Gabi, mă duci? Încet cu lanţurile, să nu-i sculăm!» Tineta era lângă uşă. L-am apucat de un braţ, să-l ajut să se ridice. M-am înfiorat! Apucasem un os complet descărnat. L-am aşezat. «Stai cu spatele! Dar nu te depărta.» Nu auzeam niciunul din zgomotele specifice unei astfel de împrejurări. Voiam să întorc discret capul, dar m-amabţinut, pentru ca, după puţin, să aud un zgomot puternic. Radu Gyr leşinase“. Avea prolaps rectal cangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar, TBC. I s-a refuzat orice ajutor pentru că pe fişa sa de detenţie scria: „perfect sănătos“. Până la finalul pedepsei, a compus peste 200 de poezii.

La finalul anului 1955, este eliberat şi dus la spitalul de la Foişorul de Foc, din Bucureşti. „Era în asemenea hal de slăbiciune şi degradare fizică încât nu l-au lăsat să meargă acasă. A stat acolo câteva luni, fără să ştie nimeni, deşi bunica (n.r. – soţia lui Radu Gyr) locuia la 100 de metri de spital, la câteva case distanţă“, povesteşte Radu Popa, unicul nepot al lui Radu Gyr. „«Trebuie să mi-l faci sănătos, să poată merge pe picioare acasă», i-au spus unui doctor internist, care l-a tratat“, adaugă Dinu Popa, ginerele poetului.

„Lumea e în mâna noastră!“
În libertate, Radu Gyr s-a izolat. A copiat, de pe tavanul închisorii pe hârtie curată, toate poeziile din carceră. Asta făcea, îşi amintea şi scria. Până în 1958, când, în urma unei înscenări, a fost condamnat. Din nou. La moarte. Poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“, căreia i-a pus titlul „Manifest“, l-a îmbrăcat din nou în zeghe în temniţele din Aiud.

Ultima lovitură, pe care Gyr a resimţit-o cel mai crunt, a fost în 1962. Scriitorul Ioan Ianolide povesteşte că securistul i-ar fi spus atunci, concis: „Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm!“. Gyr s-a gândit la Luminiţa şi la toţi. În 1963, a fost eliberat de la Aiud. Semnase.

„Cât?“ „25“ „Eu sunt condamnat la moarte“

„Cântăreţ «oficial» al Gărzii de Fier, Radu Gyr era foarte puţin – aproape deloc – un om politic, ci mai mult un îndrăgostit romantic de o idee romantică. […] Vorbea uneori cu umor negru despre soarta poeziilor lui, făcute – cele mai multe şi mai bune – în cei unsprezece ani de puşcărie, menite a fi memorate de unul şi de altul şi transmise oral din celulă în celulă şi din penitenciar în penitenciar. Unele ajungeau înapoi la autor, după un circuit foarte larg şi foarte cotit, ciuntite, deformate, cu versuri ori cuvinte înlocuite după priceperea celui ce le scăpase din memorie sau le prinsese greşit prin alfabetul Morse. […] Duba adusese martori la mai multe procese. La început ne-au băgat pe toţi într’o sală, dar, miracol!, de data aceasta nu cu faţa la perete, ci pe nişte bănci în jurul pereţilor. Ne vedeam, dar nu aveam voie să vorbim. Gyr şedea în spatele unei mese mari. Era slab, foarte slab, cu obrazul galben, şi nu ştiam dacă mă vede prin ramele groase ale ochelarilor. Am furat momentul să-l salut cu o uşoară mişcare din cap. Mi-a răspuns ţuguind buzele a «Te pup!» apoi tăcere şi priviri neputincioase, sub ochii încruntaţi ai gardienilor. Deşi oameni mari, serioşi şi în toată firea, deţinuţii devin copii când e vorba să înşele vigilenţa supraveghetorilor şi uzează de orice tertip care le-ar face posibilă comunicarea. Primele semne dintre mine şi Gyr descifrau nădejdea că sergentul moţăie de-a binelea, că nu se preface. «Cât?», m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului. «Douăzeci şi cinci», i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi o dată cu cele de la una. «Eu sunt condamnat la moarte», m-a informat el cu degetul pe un trăgaci imaginar la tâmplă. «Dar nu te execută, am protestat eu.» «La moarte sunt condamnat», a repetat poetul, gândind că eu n-am înţeles sau că nu-l cred. «N-ai teamă, nu te împuşcă!», am stăruit eu cum am putut. «Dumnezeu ştie!», a conchis el cu ochii în tavan şi mâinile a îndurare“, povesteşte ÎPS Bartolomeu Anania în cartea sa de memorii.

Eliade şi preşedintele Indiei l-au scos pe Gyr din închisoare

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi. Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte. Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS. Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.

Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“. Păstrează, însă, un soi de pietate bine dozată. Iar asta e evident chiar şi într-o videoconferinţă Bucureşti, Drumul Taberei-Timişoara.

„Weekend Adevărul“: De unde vine pseudonimul Gyr?
Radu Popa: Bunicul e argeşean din Muscel, deşi a făcut şcoala la Craiova. Acolo a început să facă epigrame despre profesori şi, ca să nu fie deconspirat, şi-a creat un pseudonim. De la Dealurile Gruiului, care sunt în Argeş, printr-o anagramă, a făcut Gyr. Radu Gyr.

Numele lui Radu Gyr a revenit recent în atenţia publică, după ce un lider politic a recitat poezia „Manifest“. Au fost o serie de reacţii negative...
Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.
Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.
Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.

Cum era Radu Gyr în familie?
Simona Gyr: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte ... (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.
Radu Popa (foto): Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui.
Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului? Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?
Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.

Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?
Simona Popa:
În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“

Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“. S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?
Simona Popa:
Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa.

În ’56, Radu Gyr a fost eliberat.
Simona Popa:
El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.

Manuscris al poeziei „Întrebare“

Nu povestea?
Simona Popa:
Era foarte preocupat, după ce a venit, să-şi scrie poeziile. Avea o memorie fantastică. Radu îl moşteneşte (zâmbeşte). Manuscrisele sunt scrise impecabil, fără nicio ştersătură. Aşternutul pe hârtie nu era decât o simplă execuţie.

În ’58, a fost din nou închis.
Simona Popa:
Au venit acasă, au cotrobăit peste tot,  au devastat toată casa. Au tăiat pernele, au tăiat plăpumi, au distrus tot! Toate lucrurile noastre erau maldăr în mijlocul camerei. După ceva timp, am găsit în uşă o hârtie pe care scria: „Să vă prezentaţi la camera cutare de la Ministerul de Interne!“. M-am dus, deşi eram convinsă că mă cheamă acolo ca să mă reţină. „Am venit.“ „Ne-am gândit să-ţi dăm nişte bani. Că eşti tânără, poate vrei să te duci la o cofetărie, la cinematograf. Uite, 80 de lei.“ „Nu, mulţumesc, eu am tot ce-mi trebuie la mătuşa mea.“ „Ia banii ăştia, că n-o să-ţi facă rău!“ „Nu îmi trebuie absolut nimic!“ „Dar ia-i odată, că ăştia-s banii lu’ tac-tu!“

Nu a povestit niciodată despre temniţă?
Dinu Popa (foto):
După ce-a venit din închisoare, în ’63, am înregistrat câteva poezii pe magnetofon. Apoi l-am întrebat: „Ce făceaţi toată ziua?“. „În primul rând, trebuie să te debarasezi de sentimente. Că am o nevastă, că am un copil, că nu mai merg la facultate, la studenţi. După-amiaza, eu îmi făceam un plan despre ce aveam de vorbit cu studenţii a doua zi. Dimineaţa, în gând, ţineam un discurs de o oră-două, ca şi când le-aş spune studenţilor. Sau mă gândeam la o poezie, care se înregistra la plimbarea de seară.“ „Dar n-ai avut vreodată o situaţie mai dificilă?“, am insistat. „Ba da. Odată mi-am dorit să mă ia Dumnezeu.“ De ce? Era o iarnă grea, era la Braşov. În oraş, fusese o conferinţă a ofiţerilor superiori ai Securităţii şi era în curs marele banchet de după. Cineva şi-a exprimat dorinţa să aducă „jivina legionară“.  Pe la ora 1.00,  noaptea, l-au trezit nişte ofiţeri: „Îmbracă-te, mergi cu noi!“. L-au adus acolo, l-au pus în mijloc, şi îl scuipau şi îl înjurau. Erau beţi. Atunci, s-a rugat la Maica Domnului să-l ia. A leşinat. S-a trezit dimineaţa în celulă, când un gardian i-a spus: „Domnule profesor, sculaţi-vă că v-am adus un borş cald“. Totdeauna când povestesc acest lucru este emoţionant.

Ce-a făcut după eliberare?
Simona Popa:
După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.

„Bartolomeu Anania m-a învăţat să joc Popa-Prostu’“

Ce-aţi făcut după exmatricularea de la Petrol şi Gaze?
Simona Popa:
Am lucrat la Ceramică, la Cuptoare, cu muncitorii. Apoi, lucram la Editura Muzicală, la serviciul de copiatură. Scriam note în tuş pentru tipar. Tiparul se făcea în urma unei cartografieri pe calc. De-acolo m-am pensionat. În paralel, am fost primită de patriarhul Iustinian să cânt în Corul Patriarhiei. Am cântat timp de 40 de ani.

Acolo v-aţi cunoscut cu domnul Popa?
Dinu Popa: Da, pentru că şi eu, ca o preocupare anexă a meseriei mele, cântam în Corala Patriarhiei, tenor. Ea cânta la alto. După doi ani, fără să ştie nimeni, ne-am căsătorit în casă la socri. Pentru că, dacă se afla că sunt căsătorit cu fiica lui Radu Gyr, zburam din minister, de la Transporturi, unde lucram. La trei săptămâni după ce ne-am căsătorit, părintele Stăniloae, care era la strană, a trimis vorbă: „Chemaţi-l pe domnul Dinu până la mine!“. „Fătul meu, sunt mândru că fata lui Radu Gyr a luat un fiu de preot ardelean“, mi-a spus.

Pe Bartolomeu Anania l-aţi cunoscut?
Simona Gyr:
El era cu 10 ani mai mare decât mine. Părinţii mei mergeau vara la Polovragi, unde el era frate. Mă luau şi pe mine. Eu aveam 11 ani, el 21 şi, stând acolo, la Polovragi, m-a învăţat să joc Popa-Prostu’. Foarte drăguţ era! Apoi, când era închis tata, m-a protejat mereu.

Dar pe Nichifor Crainic?
Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.
Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.
Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)

Aţi fost la CNSAS?
Simona Popa: Am fost, am făcut cerere să văd dosarele. Am stat acolo, în praful şi-n mizeria din dosarele acelea. 30.000 de pagini erau! 30.000! Le-am parcurs cu cerberul lângă mine. Am găsit, la un moment dat, într-o foaie, un nume cunoscut care era informator. Când am vrut să dau foaia şi să citesc mai departe, o domnişoară mi-a spus: „Mai departe nu se poate!“.

Când se întâmpla asta?
Dinu Popa: În ’96-’97. În fiecare zi o aduceam acolo (n.r. - CNSAS a fost înfiinţat în anul 2000. Probabil, Simona Popa a citit dosarele în Arhiva SRI).

Moştenitorii lui Gyr nu pot primi despăgubiri

În anul 1995, când se împlineau 50 de ani de la decizia dată în procesul „lotului ziariştilor“, sentinţele celor 14 acuzaţi din urmă cu jumătate de secol, printre care Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic şi Stelian Popescu (fostul director de la ziarul „Universul“), au fost „casate“ de instanţa din România. Excepţie: Radu Gyr (foto). „Am făcut un memoriu către procurorul general de la acea vreme, Manea Drăgulin, însă n-am primit niciun răspuns“, spune Simona Popa.

De altfel, în 2010, fiica poetului le-a cerut magistraţilor de la Tribunalul Bucureşti revizuirea condamnării primite de tatăl său în baza Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Mai cerea şi constatarea judiciară a caracterului politic al condamnării tatătului. Voia să se constate distrugerea unor manuscrise, instituirea sechestrului asigurător asupra averii mobile a lui Radu Gyr cât şi, evident, să se dispună reabilitarea tatălui.

La 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a decis irevocabil că decizia de condamnare a lui Radu Gyr a avut caracter politic. Judecătorii au decis că fiica acestuia nu va primi daune morale pentru suferinţele tatălui din închisorile comuniste, pentru că dreptul la despăgubiri al condamnaţilor politic legionari a fost declarat neconstituţional. Curtea de Apel Bucureşti a arătat că decizia de „casare a sentinţei“ dată de Tribunalul Bucureşti în acest caz este una corectă.
 

Poezii de Radu Gyr
Manifest

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
A mai murit încă unul

A mai murit inca unul -
cu foamea pe fata,
cu ochii de ceata,
cu maini ca tutunul.

A mai murit inca unul
din nemernica gloata
care pe rand se gata.
Unul cate unul.

Trei, sase, opt, zece ...
A mai murit un misel.
Ce bine de el
ca-i liber sa plece!

Azi n-o sa-l mai friga
în vise de fiere
nici trup de muiere
si nici mamaliga.

Ah, Domnul, prea-bunul,
il mangaie foarte.
Tovarasi de moarte,
poftim inca unul!

Lasati-l sa plece!
Nu spuneti o vorba!
Ne lasa o ciorba
si-o paine rece.
Voi n-aţi fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.



Mâine în zori

Ne-am târât, julindu-ne pe coate,
până-n fundul gropilor posace.
Din mantăi curg mlaştini desfundate,
în bocanci ne clefăie băltoace.

Mâine-n zori atacul. Stăm prin găuri,
ni se-mpart cartuşe şi grenade.
Beznele au răbufnit din hăuri…
-Stinge, bă, ţigara, camarade.

Mâine-n zori… Încovoiaţi pe armă,
strângem fierul, l-încleştăm cu foame.
Pleoapele de zinc nu pot să doarmă,
gândul ţipă strâns în catarame.

Liniştea se surpă ca o schelă.
Spaime şi nădejdi slomnesc pe gură.
În răstimpuri, zornăie-o gamelă,
gropile o sâsâie şi-o-njură.

Mâine-n zori… Plesneşte aşteptarea,
praştie sărită din crăcane…
Febrele îşi amăgesc dogoarea
cu zăcută cloacă din bidoane.

Mâine. Ploaia-şi fumegă leşia.
Scheaună în zloată ca un câine
vântul ud… Şi toată veşnicia
s-a holbat, căscată, peste maine.

Cresc, imens, pupilele flămânde,
ochii taie, sfaşie, deşiră.
Mâine… joaca-n aer numai pânde,
veghea ca o gheară se răschiră.

Mâine. Cerul tot, genuna toată…
Fâşâie prin oase, negre geruri.
Mâine. Carnea cade-ngenunchiată…
Tatăl nostru care eşti în ceruri…





Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.
Foamea

Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
n-am mai prânzit, n-am fost şi noi la cină.
Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
am suge fier, am roade bolovani
şi-am hăpăit moloz şi rogojină.

În foamea noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la-nceputul lumii ne e foame.

Ziua pândim cu nările în vânt
năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările în vânt,
din cer, din iad sau poate din mormânt
să ni s-arunce din mormânt,
să ni s-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi
şi ne-ospătăm cu câte-un hoit fierbinte.
În bezna nopţii ne visăm strigoi,
dar numai moartea muşcă hălci din noi –
ea singură înfulecă morminte.

Marş de noapte

Mãrsãluim… Prin noaptea cu tãisuri,
strivim nãmolul, blestemãm, scrâsnim.
Cãlcãm mocirle, sfâsiem hãtisuri,
mãrsãluim, mãrsãluim…

Mãrsãluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din cãrute si din cai.
A vizuinã mirosim si-a fiare,
si-n gurã gust simtim, de mucegai.

Bocancii sparti înfig amare tinte
în glod, în smârc, în morlii-ascunsi sub lut
si-n tot ce-a mai rãmas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sãrut.

Mãrsãluim. Din noaptea clãtinatã,
ciobitã, luna, cum luceste-acum,
e-o cascã de metal însângeratã
pe vârful unei cruci de fum…
Din zvonuri de la temniceri

Din zvonuri de la temniceri
aflăm că-s numai patru veri
de când ne-au tencuit de vii
îÎn timpul fără ani şi zi.

Noi nu ştim când fu vara-a patra,
dar auzim cum creşte piatra;
cum creşte fierul peste noi
ca iarba aspră pe strigoi.

Din zvonuri de la temniceri,
afară-i astăzi, mâine, ieri . . .
Noi nu ştim dacă-i ieri sau azi,
dar auzim, zăvor, cum cazi;

cum grele lespede se-nchid
peste mileniile din zid
şi cum se-ngroapă fără zvon
mormântul nostru sub beton.

Din zvonuri de la temniceri,
noi am murit de patru veri.

 

citeste totul despre: