Procesul Vişinescu. A patra concluzie

Preţul suferinţei este, cum prea bine ştim, dacă nu imposibil, în orice caz foarte greu de stabilit. Despăgubirile oferite în cazul morţii unor rude acoperă doar parţial, din punct de vedere material, ceea ce se petrece în sufletele celor rămaşi.

În cazul Vişinescu, instanţa a acordat despăgubiri celor câtorva părţi civile constituite. Suma totală: 300.000 euro. Adică nimic în raport cu ceea ce s-a consumat între zidurile penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Nu ştiu care au fost criteriile stabilirii cuantumului monetar pentru anii de foame, frig, frică, umilinţă, mizerie şi tăcere impusă. Să fie câte un euro pentru fiecare pas făcut în curtea de plimbare unde deţinuţii erau duşi doar de două ori pe săptămână? Sau câte un euro pentru fiecare bătaie încasată? Sau pentru injuriile primite?

Acum, indiferent de criterii, nu pot decât să reiau, deloc retoric, chestiunea etică: cum legea românească prevede doar constituirea voluntară în parte civilă, iar nu de drept, este legal, dar nu şi moral să încasezi “reprezentativ”, cu titlu personal, sume de bani, când, de fapt, despăgubirea se cuvine tuturor victimelor şi urmaşilor acestora. Este motivul pentru care, orice ar spune beneficiarii financiari ai întârziatei noastre justiţii, suferinţa de la Râmnic nu poate „costa“ numai 300.000 de euro! Dacă ne gândim bine, probabil că însăşi ideea de cost este profund viciată.

Principial, cazul Vişinescu şi celelalte cazuri care, sperăm, urmează să fie judecate într-un orizont rezonabil de timp nu sunt reductibile la satisfacerea unor aşteptări materiale, indiferent cât de întemeiate par în ochii urmaşilor pretenţiile faţă de crimele comise de statul comunist. Aici nu sunt reclamate drepturi litigioase. Altminteri decât proprietăţile imobiliare, victimele nu pot fi restaurate, vândute sau demolate. Iată de ce cred că trebuie să găsim o altă soluţie, altminteri toate procesele similare vor fi suspectate că urmăresc, în fapt, altceva.

În consecinţă, propun înfiinţarea unui Fond al Recunoştinţei şi Memoriei în care să fie depuse atât sumele câştigate de aparţinători în instanţă (şi plătite de Ministerul Finanţelor tot din taxele noastre) cât şi cele care provin de la cei condamnaţi definitiv (în cazul Vişinescu, contravaloarea locuinţei şi acţiunilor sale). Acest Fond ar putea reprezenta una dintre sursele de finanţare a viitorului Muzeu al Crimelor Comunismului din România (MCCR), dând un exemplu concret de complementaritate între public şi privat, între biografiile personale şi memoria colectivă.