Memorie şi riscuri

În zilele, serile şi nopţile atât de bogate în spectacole, conferinţe, lansări de carte ale celei de-a XXI a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, am găsit totuşi răgazul de a citi ceea ce editorii au găsit de cuviinţă să numească O istorie a literaturii române pe unde scurte.

Nu e în intenţia şi rostul însemnărilor mele de azi să zăbovească asupra postumei cărţi a Monicăi Lovinescu ori să emită judecăţi asupra titlului, în alegerea căruia semnatara volumului nu are, de altminteri, nici un fel de implicare.

Dacă totuşi fac acum referire la consistentul tom apărut cu doar două sau trei săptămâni în urmă la Humanitas, e fiindcă alcătuitoarea lui, Cristina Cioară, a ales drept moto pentru prefaţa ce i se datorează o frază scrisă de Monica Lovinescu în 1993. „În România postdecembristă, se pare că uităm înainte de a ne aduce aminte.” În 2002, ne reaminteşte Cristina Cioară, dezamăgită- a câta oară?- căci şi-a văzut profeţia confirmată, Monica Lovinescu observa cu amărăciune că, într-un peisaj intelectual marcat de amnezie, memoria fusese cu totul „alungată din cetate”.

Nu cred că s-ar fi putut găsi vorbe mai exacte ori s-ar putea pune diagnostice mai riguroase despre prezentul anului 2014 şi felul în care ne-am amintit sau, mai exact, nu ne-am amintit despre teribilele fapte din 13-15 iunie 1990, decât cuvintele Monicăi Lovinescu.

Cu totul altele decât memoria şi convocarea ei întru desluşirea unui prezent tot mai tulbure şi un viitor încă şi mai greu de aproximat ne sunt preocupările cotidiene. Motive şi scuze avem destule. Televiziunea Română, cea care în acele zile de coşmar a jucat un rol nefast, minţind şi asmuţind românii contra românilor, invadată azi de alte rozătoare decât Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu, are şi ea scuzele ei. Îşi maschează amnezia şi tăcerea inspirată, comandată şi foarte agreată de actualii ei stăpâni politici, în fapt urmaşii celor ce i-au ordonat conduita-i ruşinoasă din iunie 1990, în faldurile atotcuprinzătoare ale orelor de transmisie a spectacolului planetar prilejuit de Mondialul fotbalistic brazilian. Cu excepţia notabilă a Ştirilor TVR, a căror independenţă va fi, pare-se, şi ea curând gâtuită, dar care ne-au reamintit totuşi de mia de răniţi, de sutele de arestaţi, de cei şase morţi pentru care nu există încă nici un vinovat.

Stelian Tănase, expert nu doar în teoria ci - în ultimele şase luni tot mai mânjite şi mai urât mirositoare ale controversatei lui biografii- în practica anatomiei mistificării de pe urma căreia aşteaptă în genunchi să i se arunce osul şefiei confirmate peste ruina jurnalistică din Calea Dorobanţi 191- îşi freacă mâinile satisfăcut. Fotbalul l-a scăpat de grija, de teama de a se auzi vorbindu-se prea mult, de pe ecranele pe care le cenzurează- fără ca CNA-ul, el însuşi cenzurat, să îl mustre vreodată- despre ceva ce nu poate fi defel nici pe placul lui Ion Iliescu şi nici pe cel al lui Victor Ponta. Şi care spus – Doamne fereşte! –ar putea să îi amâne, chiar la Sfântu Aşteaptă, învestirea într-o funcţie pentru care nu are o minimă calificare morală, în afară de aceea negativă a imoralităţii obedienţei.

 Nici pentru bătrânul stalinist Ion Iliescu, fals convertit la democraţie, nici pentru urmaşul lui, via Adrian Năstase, Victor Ponta, ajuns prim-ministru şi dornic să devină preşedinte, nu e deloc stenic să îşi aducă aminte că atunci, în zilele de sfârşit ale manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, mineri sau falşi mineri au brutalizat şi omorât oameni, au invadat şi devastat instituţii, au terorizat ziarişti şi redacţii întregi, au oprit, după modelul stalinismului integral patentat încă din anii 45-46, tipărirea ziarelor anti-FSN. Au hăituit fruntaşii opoziţiei politice democratice.

Într-o acţiune complet iraţională, pe care victoria covârşitoare în alegerile de la 20 mai a Frontului şi a lui Ion Iliescu o făcea să apară de-a dreptul nebunească, la ordinul noului preşedinte, strămoşul celui ce se antrenează să îi devină succesor în toamnă, mineri sau falşi mineri au invadat Bucureştiul. Cu scopul de a le transmite românilor, cu ajutorul bâtelor, un mesaj cât se poate de clar. „Gata, aţi atins limitele, atâta e democraţia ce vă e îngăduită de puterea noastră neocomunistă, nimic mai mult nu va mai fi permis. Răbdarea noastră, a noilor tovarăşi, a luat sfârşit!”.

 Un mesaj la scrierea căruia a contribuit şi condeiul travestitului liberal de acum, Petre Roman, care doar câteva zile mai târziu va înfrunta, cu sângele rece al aparatcikului zelos, trezit din adormire, răceala cu care a fost primită de Occident învestirea guvernului pe care l-a condus atâta vreme cât au vrut să îl lase Ion Iliescu şi minerii reconvocaţi de acesta în septembrie 1991. Mesaj la transmiterea căruia Televiziunea Română, atunci ca şi acum mascându-şi supuşenia într-o sărbătoare fotbalistică de import, întreruptă în 13 iunie 1990 doar pentru vreo două ore fiindcă aşa o cerea cauza partidului şi minciunile aferente acesteia, a avut o contribuţie pe care tăcerea laşă de acum a gureşului de odinioară şi de conjunctură Stelian Tănase nu o va face nicidecum uitată.

Atunci, în iunie 1990, opoziţia democratică ce avea şansa liderului providenţial înzestrat cu forţa coagulantă a lui Corneliu Coposu, a ştiut să îşi facă auzită vocea. Răspunsul Occidentului, al lumii libere, nu a întârziat nici el să se facă auzit. O cruntă izolare de care vinovaţi sunt Ion Iliescu şi partidul lui de atunci şi de acum a lovit România.

Astăzi, o dreaptă românească ce o zăreşti şi nu e, pe care din cauza incapacităţii ei de a-şi pune la o parte orgoliile nu putem decât să o uităm înainte chiar de a ne-o aduce aminte, se pregăteşte să predea cu totul ţara lui Victor Ponta şi oamenilor lui. În vreme ce partidul lui Ion Iliescu, cel de atunci şi de acum, exultă Pe procesul-verbal de predare-primire o primă semnătură e deja lesne descifrabilă. E cea a Elenei Udrea. Când predarea se va fi săvârşit cu totul nu doar memoria, ci democraţia însăşi riscă să fie cu totul alungată din cetate.