Legende horror din lumea nordică: credeau vikingii în strigoi?

În lumea nordică viaţa de apoi nu se limita doar la poveşti glorioase despre eroii care au ajuns în Valhalla. Moartea era adesea percepută ca o realitate imediată şi neromanţată, după cum o sugerează elementele din folclor, care vorbesc despre morţii care îşi părăsesc mormintele şi se duc în lume pentru a provoca necazuri, asemenea vampirilor din Europa centrală.

Credinţele în aceşti “nosferatu” probabil că reprezintă rămăşiţe din perioada vikingilor, după cum o sugerează anumite versuri scaldice, dar în evul mediu erau destul de populare. Zombi apăreau în general în două forme: ori haugbui, cei care rămâneau la movila funerară, şi mai înspăimântătorii draugr, care se plimbau nestingheriţi şi îi tulburau pe cei vii cu prezenţa lor. Nu i-am putea numi tocmai fantome întrucât poveştile islandeze le atribuie clar un corp fizic. Erau imaginaţi ori ‘negri ca moartea’ (Eyrbyggja Saga), ori albaştri (Grettirs Saga). Corpurile erau cu atât mai fioroase cu cât aveau capacitatea de a-şi mări substanţial dimensiunile şi de a se conserva. Thorolf din Eyrbyggja Saga nu avea niciun semn de descompunere, dar era foarte urât şi mare cât un taur. Dimensiunile exprimau şi forţa fizică extraordinară a creaturilor pe care oamenii se chinuiau să le aşeze în poziţia de înmormântare. Adesea luptele din epopei la care participau eroi importanţi şi aceşti zombi aveau deznodăminte imprevizibile. Draugr beneficiau şi de anumite puteri magice, puteau chiar prezice viitorul şi se metamorfozau uneori în animale – foci, cai, boi sau…un soi de hibrid de pisică şi trol, aşa cum se întâmpla cu Thrain din Hromundar Saga. Draugr călătoreau şi prin străfundurile pământului, pătrunzând chiar pietrele.

Practicile scandinave în secolele X-XIII au variat de la incinerare, înmormântarea în corabie, depunerile în piatră până la ritul creştinesc, cu toate acestea epopeile preferau să se concentreze doar pe movilele funerare, camere cu pereţi din piatră şi acoperite cu lemn şi un strat consistent de pământ. Unele, precum cea a lui Kar cel Bătrân din Saga lui Grettir ar fi fost de-a dreptul impresionante. Adesea se povestea ca lumini roşiatice străluceau deasupra lor. În viaţa reală astfel de movile se intâlneau adesea pe lângă aşezări şi gospodării, pentru a susţine legătura cu strămoşii. În plus, draugr mai erau asociaţi şi cu un anume tip de peisaj, hvammr, o zonă de graniţă între vale şi munte, între fermă şi movila funerară, zonă periculoasă pentru că primea puţină lumină. Glamr din povestea lui Grettir vâna tocmai într-o aşa-numită “vale a umbrelor”.

Interesant este şi că atacurile morţilor se petreceau mai ales în jurul solstiţiului, pe măsură ce iarna se înăsprea. Draugr aveau însă şi capacitatea de a produce întuneric în jurul lor pentru a-şi ascunde apropierea, dar îi trăda strălucirea înfiorătoare a ochilor în lumina lunii. Se ţese în saga imaginea unui zombi care sălăşluieşte în movila sa şi îşi păzeşte cu sfinţenie posesiunile – într-o poveste cu un anume erou Thorstein, acesta este invitat într-o astfel de locuinţă a unui haugbui, care pare mai degrabă o sală de ospeţe, unde alti războinici petrec şi beau mied pe lângă focuri uriaşe. Astfel de imagini amintesc de vechea poezie engleză, unde apar mereu astfel de săli bogate, cu proprietari veghind la aurul şi argintul lor neasemuit. Ba mai mult, tematica are ecou şi în miturile despre dvergr, piticii care trăiau sub pământ, făureau lucruri nemaipomenite şi ascundeau comori. Poveştile erau desigur alimentate şi de realităţi de teren: movilele funerare aveau uneori un inventar bogat după care jefuitorii tânjeau. Grettir vrea să ducă la bun sfârşit un astfel de jaf, numai că paznicul mormântului îl atacă în fortă şi cei doi duc o luptă crâncenă. Haugbui nu se folosea numai de forţa fizică, ci şi de trollskap, adică magie, împrăştiind uneori mirosuri atât de grele încât dobora orice adversar, după cum povestea şi Saxo Grammaticus.

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro