Iuliu Maniu - demnitate, singurătate şi speranţă

Atunci când murea, în  închisoarea de la Sighet, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu nu mai însemna, în Republica Populară Română, decât un nume  asociat cu trădarea de  ţară şi cu “reacţiunea”.

În jurul temniţei, Republica Populară îşi ridica edificiul întemeiat pe teroare, complicitate şi lipsă de speranţă.  În Europa lui Stalin, generaţia de  politicieni central - europeni căreia îi aparţinuse Iuliu Maniu se afla în inchisoarea sau în exil. Democraţiile populare înlocuiseră libertatea cu jugul lor dialectic.

Între 1938 şi 1947, în pofida tututor şi a toate cele care se petreceau, Iuliu Maniu a apărat, cu obstinaţie şi cu disperare vizionară, idealul demnităţii publice, al decenţei şi al moderaţiei. Neînţeles, trădat, ignorat şi acuzat de absenţa simţului compromisului, Iuliu Maniu a continuat să rostească  adevărurile inconfortabile pe care alţii, cei inteligenţi şi pragmatici, cei care au trecut de la dreapta radicală la stânga comunizantă, au ales să le   le ignore, ca parte din strategia lor de supravieţuire individuală.  Între 1938 şi 1947,  vocea lui Iuliu Maniu a fost  cea în jurul căreia s-a cristalizat alternativa la autocraţia ce tăgăduieşte individului şi naţiunilor dreptul la autodeterminare.

Vizionar şi solitar, Iuliu Maniu a utilizat critica din unghiul democraţiei şi al pluralismului ca pe instrumentul destinat să releve fragilitatea ordinii pe care dictaturile moderne o clădeau, sub ochii săi. Campaniile împotriva lui Carol al II –lea, regimului antonescian şi  a comunismului s-au hrănit din încrederea, niciodată şovăitoare, în posibilitatea democraţiei şi a libertăţii de a a triumfa, chiar şi atunci când viitorul pare să aparţină tiraniei. Prin acţiune şi moştenirea sa intelectuală, Iuliu Maniu este unul dintre cei care au pregătit spiritul european pentru confruntarea cu tentaţia totalitară a veacului XX.

Unele  dintre puţinele imagini ce conservă imaginea şi glasul lui Iuliu Maniu sunt cele consemnate în clipele în care procesul său din toamna lui 1947 se desfăşura, în sala de judecată, în faţa unui complet  alcătuit din cei care serviseră, cu  loialitate, ordinea cazonă şi genocidară a lui Antonescu. 

Doar în aparenţă fragil, păstrând, chiar şi în boxa acuzaţilor, eleganţa retro şi nostalgică a unui om al  secolului XIX, Iuliu Maniu nu abjură în  mijlocul furtunii de insulte  şi ură pe care o  adună în jurul său   regizorii acestui proces - spectacol. Nimic mai puternic şi mai dătător de speranţă în capacitatea demnităţii umane de a rezista încercărilor decât această ultima efigie a lui Iuliu Maniu. 

Celor care înţeleg politica şi viaţa cetăţii ce pe un joc cinic şi amoral, viaţa şi moartea lui Iuliu Maniu le poate oferi lecţia acestui devotament implacabil faţă de patrie şi libertate. Celor care sunt seduşi de himerele  tiraniei, Iuliu Maniu le  poate contrapune echilibrul luminos al demnităţii şi democraţiei constituţionale. La şaizeci de ani de la moartea sa, întoarcerea către Iuliu Maniu este ocazia de a descoperi temeliile ferme ale  unui viitor fondat  pe  moderaţia inflexibilă şi pe refuzul sclaviei.