Nu intenţionez ca în însemnările mele de astăzi să întocmesc o recenzie a cărţii. Aş dori doar ca, în contextul discuţiilor din ce în ce în ce mai învolburate, despre felul în care autorităţile române, coaliţia şi guvernul PSD-ALDE, se pregătesc să ignore, să ascundă, să minimalize, să privatizeze, să tragă un profit economic, să facă mişmaşuri, să batjocorească Centenarul Marii Uniri, să atrag atenţia asupra a două note din respectivul Jurnal. Nu înainte de a face observaţia că citind Jurnalul am fost încercat de un profund regret. Acela legat de felul iresponsabil în care marea majoritate a românilor a înţeles şi tratat covârşitoarea personalitate a omului politic român Ion Raţiu. Care se întrevede a fi unul de mare anvergură ca încă din anii de tinereţe, aşa cum sunt surprinşi ei de însemnările din Jurnal. Ale cărei prime notaţii datează din 21 noiembrie 1940. Atunci când Ion Raţiu, student la Londra, avea doar 23 de ani.

Menţionez mai întâi o însemnare din ziua de 1 decembrie 1943, socotită o zi tristă, în contextul exilului, dar şi în acela în care se afla ţara. În război, ciuntită, amputată, de Diktatul de la Viena şi Ultimatul sovietic, dar şi de desfăşurările din ce în ce mai defavorabile de pe front. Scrie tânărul Ion Raţiu. “În copilăria mea, 1 decembrie a fost întotdeauna însemnat cu roşu în calendar. Împreună ne-am bucurat şi-am sărbătorit unirea Transilvaniei cu patria mumă”.

Mai departe, Ion Raţiu deplânge ciuntirea Transilvaniei, pribegia, neputinţa românilor aflaţi în exil la Londra de a-şi face auzită vocea, de a contribui la salvarea deopotrivă a Ardealulului şia  Basarabiei, într-un context politico-istoric mai mult decât potrivnic. Agravat de ceea ce tânărul student diagnostichează fără şovăire, categoric, prin cuvintele “vederea scurtă a unor nechemaţi”.

Însemnarea din data de 1 decembrie 1943 se cuvine relaţionată cu o alta datată miercuri, 17 noiembrie,1943. Ea conţine reflecţii prilejuite de o controversă despre Transilvania, despre naţionalităţi şi despre relaţiile româno-maghiare avută cu câţiva prieteni.

Ion Raţiu evidenţiază că îndată după Trianon Ungaria a pornit o campanie revizionistă, “răspunsul natural al României fiind o campanie antirevizionistă. Evident, într-o astfel de atmosferă, o înţelegere a fost imposibilă”.  Tânărul Ion Raţiu reaminteşte realitatea că “înainte să devină foarte acută campania revizionistă, românii şi ungurii- în special noua generaţie- se înţelegeau foarte bine. În special în oraşe populaţia era foarte amestecată, aşa că într-o întreagă serie a manifestaţiilor  vieţii cotidiene românii şi ungurii se găseau în situaţia de a lucra împreună şi de multe ori de a-şi petrece timpul împreună”. Unul dintre exemple este chiar oraşul natal al lui Ion Raţiu, Turda, unde “ unguri, români şi nemţi jucam tenis împreună , ca să nu mai pomenesc de şcoală, dansuri, etc.” Campania revizionistă şi replica ei, antirevizionistă, au schimbat totul. O contribuţie agravantă la deteriorarea situaţiei a avut-o campania din afara graniţelor României, iar rezultatul a fost învrăjbirea tinerilor generaţii fără ca la mijloc să se afle cine ştie ce nedreptate făcută ungurilor “sub dominaţia română”. 

Citez în totalitate un alineat din notiţa din 17 noiembrie 1943 a lui Ion Raţiu: “Perioada 1918-1940 nu se poate compara cu mileniul ce s-a încheiat în 1918. Înainte de acest an, o parte a populaţiei- românii- a fost considerată drept paria. Nemulţumirea şi dorinţa de a schimba starea de lucruri rezultau tocmai din această inegalitate de ordin social. Ideea naţională s-a unit cu uşurinţă cu această nemulţumire, rezultatul fiind unirea Transilvaniei cu România”.

După 1918, remarcă Ion Raţiu, situaţia din Transilvania a fost complet diferită. Sigur, admite diaristul, au fost şi mici excepţii, însă în general, ungurii Ardealului erau destul de satisfăcuţi cu regimul de după 1918, dacă propaganda din Ungaria n-ar fi încercat prin toate mijloacele să împiedice această colaborare paşnică între românii şi ungurii din Transilvania  ce era în plină desfăşurare”.

Ion Raţiu opinează că este necesară stoparea propagandei revizioniste şi a replicilor ei antirevizioniste supradimensionate dacă se doreşte cu adevărat să se vorbească despre “rolul României şi al Ungariei în clădirea unui sistem internaţional al Europei Centrale, care va fi chezăşia păcii viitorului ”.

Ce se întâmplă oare astăzi, doar cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri şi la o distanţă de 74 de ani de momentul în care tânărul Ion Raţiu făcea însemnarea mai sus-citată?

 La Budapesta, guvernul ultra-naţionalist, revizionist condus de iliberalul Orbán Viktor îşi înteţeşte acţiunile neamicale la adresa României, finanţează puternic fundaţia Trianon 100.

În schimb, la Bucureşti, guvernul condus de Mihai Tudose nu are încă nici cel mai mic plan pentru marcarea aniversării, nu a prevăzut fonduri, desfiinţează Departamentul Centenar condus de un oarecare politruc  cules şi transplantat de la Arad, îl numeşte pe un clovn pe nume Felix Rache să se ocupe cu comunicarea şi cu pregătirea aniversării Centenarului. Dl. Lucian Romaşcanu, ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale, un habarnamist englezit, un preţios ridicol, bate câmpii şi promite că se va recupera timpul pierdut.. Duminică seară, într-un interviu acordat postului Antena 3, dl. Mihai Tudose ne-a asigurat că vom avea un Centenar atipic.

Cum atipic? Dl. Tudose nu s-a obosit să dea explicaţii. Precum majoritatea membrilor guvernului pe care îl conduce, dl. Tudose are mari probleme de exprimare în limba română. Şi tot la Bucureşti, preşedintele PSD, un penal cu numele de Liviu Dragnea, pare a fi tot mai fascinat de iliberalismul teoretizat de Orbán, vrea să deturneze ţara de pe traiectoria ei euro-atlantică şi să o reorienteze spre Rusia.