Femeia: un „martor prost“?

Dacă creştinismul ar fi vrut să reuşească în Antichitate, nu ar fi trebuit să admită, vreodată, că femeile au fost primele care au descoperit mormântul gol şi primele care l-au văzut pe Iisus Hristos după ce Acesta a înviat. Şi nici nu ar fi trebuit să accepte că femeile se numărau printre principalii susţinători ai lui Hristos şi, de asemenea, că se numărau printre lideri, în grupul extins de ucenici.

În lumea antică, condiţia femeii era degradantă. În Grecia Antică, de exemplu, femeile nu se puteau împărtăşi din cultura intelectuală a bărbaţilor – rolul femeii se limita la a fi soţie, când femeia făcea parte din aristocraţie, şi la a practica diverse arte, precum muzica şi dansul. În aceste situaţii, care erau cazurile fericite, tatăl alegea soţul, iar soţul lua toate deciziile în numele femeii, care nu avea nici dreptul de comerţ, şi nici pe acela de a scrie un testament. Dar cea mai mare parte a populaţiei nu era formată din oameni liberi, ci din sclavi. De aceea, cele mai multe tinere, care aparţineau păturii celei mai de jos, nu se puteau mărita, fiind condamnate la o viaţă de desfrâu. Femeia nu se bucura, astfel, în lumea antică, nici de drepturi, nici de libertate, nici de credibilitate, nici de onoare.

În tribunale, femeile erau privite drept martori proşti, pe care nu te poţi încrede. „Stereotipurile de gen“ nu erau deloc neobişnuite în lumea antică. Quintilian spune undeva că, atunci când e vorba de crimă, bărbaţii vor comite, de obicei, jafuri, în timp ce femeile vor comite, de obicei, omor prin otrăvire. Tribunalele greceşti şi romane excludeau, în general, dintre martori femeile, sclavii şi copiii. În plus, femeile nu vorbeau în întruniri publice – se aştepta de la o femeie să vorbească doar prin intermediul bărbatului ei.Aşadar, ar fi fost mult mai simplu, pentru primii creştini, să pună descoperirea mormântului gol pe seama unor discipoli-bărbaţi precum Petru sau Ioan, sau pe seama unui personaj influent şi/sau bogat, precum Cleopa sau Nicodim. Faptul că nu au făcut-o arată, o dată în plus, autenticitatea mărturiilor evanghelice – în ciuda stigmatului, în ciuda prejudecăţii generalizate cu care ştiau că se confruntă, evangheliştii au preferat să spună adevărul, în loc să denatureze faptele.

Ca să pun lucrurile într-un context şi mai larg, Socrate spunea că femeia trebuie să tacă în disputele intelectuale, ca „nu cumva să tulbure înţelepciunea bărbaţilor“. Însă evangheliştii ni-l descriu pe Hristos stând de vorbă cu femeia samariteancă şi purtând o adevărată dispută intelectuală cu ea, la marginea unei fântâni. La evrei, unui învăţător de lege nu îi era permis să stea de vorbă cu o femeie, nici dacă aceasta ar fi fost propria lui soră. Hristos îl învie pe fiul văduvei din Nain; o învie, de asemenea, pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum; o primeşte cu milă pe Maria Magdalena, o desfrânată notorie, la vremea respectivă; ia apărarea unei femei prinse în adulter, demascând făţărnicia fariseilor care o condamnau; primeşte numeroase femei în rândurile ucenicilor, precum mironosiţele Marta şi Maria. Ne putem imagina revolta fariseilor şi a cărturarilor în faţa acestor gesturi ale lui Hristos care nu doar că încălcau tradiţiile – încălcau şi ceea ce pentru ei reprezenta un cod al onoarei: nu porţi dezbateri intelectuale cu femei şi nu salvezi de la lapidare o femeie adulterină.

Prin răscumpărarea adusă de Hristos, femeia nu mai este, aşadar, nici inferioara, nici sclava bărbatului, ci este egala lui în drepturi şi în demnitate. Din sclave face surori; din servitoare – soţii; din desfrânate notorii – învăţăcele fidele care Îl urmează pe Mântuitorul pretutindeni, spunea cineva, comentând schimbarea uriaşă de mentalitate pe care o aduce creştinismul cu privire la rolul, drepturile, libertatea şi demnitatea femeii.

Fecioara Maria, care se bucură de o cinste şi o veneraţie imense în grupul apostolilor, este chipul şi idealul de sfinţenie al femeii creştine; când cei care atacă creştinismul se plâng de „discriminarea femeii în creştinism", uită să spună că, pentru creştini, deasupra tuturor tuturor sfinţilor, bărbaţi sau femei, şi chiar deasupra tuturor cetelor îngereşti stă o femeie – Fecioara Maria. Ea este un model al virtuţilor, al bunătăţii, curajului, blândeţii, modestiei, curăţeniei, credinţei şi devotamentului, şi un model al maternităţii – inclusiv al celei spirituale, a dedicării pentru educarea copiilor, a îngrijirii bolnavilor, a bătrânilor şi a orfanilor, a protejării celor slabi şi a îmbărbătării celor care îşi pierd speranţa.

Încă o serie de observaţii cu privire la rolul femeii astăzi, din secolul XXI, în afara lumii creştine.

Când scriu acest text, în majoritatea curţilor de judecată de lege Sharia, mărturia unei femei are doar o jumătate din greutatea cuvântului unui bărbat: în acest fel, e nevoie de mărturia a două femei pentru echivalarea mărturiei unui bărbat.

În Arabia Saudită femeile trebuie să obţină permisiunea scrisă din partea celei mai apropiate rude de sex masculin ca să poată ieşi din ţară sau ca să se poată îmbarca pe mijloacele de transport în comun cu care să călătorească între diferitele părţi ale regatului. Femeile din Arabia Saudită nu au voie nici să obţină permise de conducere.

Cele aproximativ zece milioane de femei din Pakistan rămân în afara registrelor de votanţi pentru simplul motiv că nu li s-au făcut acte de identitate.

În Bahrain, unde legislaţia care reglementează problemele familiale nu este sistematizat, judecătorii au puterea absolută de a le nega femeilor custodia propriilor copii, pentru orice motiv.

În anul 2012, în Somalia, Amnesty International şi presa locală au raportat că miliţia islamistă a acuzat de adulter o fetiţă de 13 ani, după ce aceasta le-a spus autorităţilor că trei bărbaţi o violaseră. A fost ucisă cu pietre de zeci de oameni, într-un stadion pe care se aflau o mie de persoane.

Ce ar deveni femeia fără creştinism? O vedem, pe de o parte, în afara lumii creştine, unde femeile sunt lipsite de drepturi elementare, de educaţie, de libertate şi de demnitate. O vedem şi în interiorul lumii creştine unde, sub influenţa unor mode şi curente ideologice, şi bărbaţii, şi femeile pornesc pe căi confuze, spre o utopică egalitate absolută (neutralitate!) care neagă complementaritatea dintre sexe şi care face din feminitate şi din masculinitate, din fidelitatea reciprocă şi din maternitate, din devotament şi din altruism, din armonia dintre adevăr, frumos şi bine concepte perimate şi depăşite. Rezultatele le vedem în hipersexualizarea femeilor şi a copiilor, în tratarea femeii ca pe un pur obiect sexual, şi nu doar în industria filmelor erotice, în numărul tot mai mare de familii destrămate şi de copii care cresc cu un singur părinte, când nu ajung la orfelinat.

Să ne amintim, aşadar, de demnitatea la care femeia a fost ridicată de creştinism – sau, dacă ne place, că Hristos a reaşezat femeia în demnitatea care pe drept i se cuvenea acesteia. Şi de atributele femeii purtătoare de mir – de femeie care dă viaţă şi ocroteşte viaţa, care oblojeşte, susţine, munceşte, inventează, e şi soţie şi mamă, în sens tradiţional, şi modernă, în toate sensurile bune ale cuvântului.

P.S.: Acest text a fost conceput ca o meditaţie la Duminica femeilor mironosiţe – sau a femeilor purtătoare de mir, primele femei care au găsit mormântul lui Hristos gol şi care l-au văzut pe Hristos după Învierea Sa. Pentru cei care vor să aprofundeze schimbarea radicală de mentalitate pe care a produs-o creştinismul în Antichitate, recomand cartea clasică a lui G.K. Chesterton, „The Everlasting Man“ (link aici), şi pe cea a unui autor contemporan, James Patrick Holding, „The Impossible Faith“ (link aici). Pentru cei care vor să citească mai mult despre situaţia femeii în afara lumii creştine, recomand cartea „Save our Sisters“, a jurnalistei americane Deborah Meroff (link aici).