Pentru că săptămâna aceasta s-au aniversat 100 de ani de la Revoluţia bolşevică din Rusia, şi pentru că aceşti 100 de ani au fost sărbătoriţi şi la noi prin unele emisiuni de radio în care a fost executat capitalismul şi în care ni s-a explicat, din nou, cum Revoluţia a produs bunăstare şi drepturi politice, vin şi eu cu o intervenţie ceva mai detaliată despre această bunăstare – şi despre aceste drepturi politice.

Bun – un mic palmares al comunismului la 100 de ani după Revoluţia din noiembrie 1917:

1. Peste o sută de milioane de morţi;

2. Distrugerea economiilor ţărilor în care comunismul s-a instalat sau a fost instalat cu forţa (în România, de pildă, deşi s-au încercat modernizarea economiei, prin industrializarea forţată, nivelul de dezvoltare relativă a scăzut la 32% în anii ’70 faţă de nivelul de dezvoltare a statelor din Occident – de la 51% în 1938 – link către un raport BNR aici);

3. Nepromovarea inovaţiei şi a gândirii critice şi interzicerea spiritului antreprenorial – o atitudine care nu a contribuit, nici ea, la dezvoltarea economiilor comuniste;

4. Generaţii întregi de elite, politicieni, oameni de ştiinţă, preoţi şi intelectuali trimişi la reeducare spre a li se preda noile “adevăruri” ale materialismului dialectic (care la noi, de pildă, a luat forma unui naţionalism protocronist, un fel de legionarism comunist);

5. Zeci de milioane de oameni a căror viaţă a fost deturnată, oameni care şi-au pierdut nu doar afacerile şi pământul (ca în cazul străbunicilor mei), nu doar libertatea (ca în cazul bunicului meu matern, deţinut politic), nu doar rădăcinile şi ţara (ca în cazul zecilor de mii de români deportaţi în Siberia sau mutaţi dintr-o parte a lumii în alta; am şi printre aceştia rude) şi nu doar oportunităţile profesionale (cum zicem în ziua de azi – bunicul meu, de pildă, nu a fost lăsat să-şi termine şcoala deoarece nu avea „origini sănătoase” şi a fost ţinut toată viaţa la munca de jos; nu, nu mă victimizez; îmi amintesc şi mă enervez) – oameni care şi-au pierdut busola, rostul în viaţă;

6. Ţesătura socială destrămată, moralitatea socială distrusă, familii divizate;

7. Copii învăţaţi să îşi „toarne” părinţii la Securitate (cu poveşti oribile din Rusia, China, dar şi din România cred, cu „copii-eroi” decoraţi pentru că şi-au turnat taţii, care au fost arestaţi şi executaţi pe baza turnătoriei fiilor de 8-10 ani);

8. O luptă dementă împotriva „religiei care e opiumul popoarelor”, în special a creştinismului şi a viziunii creştine asupra lumii, cu sute de mii de preoţi ucişi sau trimiţi în lagăre şi la închisoare şi zeci de mii de biserici demolate sau profanate (în Rusia, Comisia pentru reabilitarea victimelor represiunilor politice comunica cifra de aproximativ 200.000 de clerici ortodocşi condamnaţi la moarte între 1917 şi 1980, iar numărul bisericilor a scăzut de la 50.000, înainte de revoluţie, la 500, în 1939; link către cifrele detaliate ale acestui raport);

9. Gândirea în sloganuri simpliste, „Religia e opiumul popoarelor”, care, pe lângă faptul că promovează minciuna, anulează orice formă de spirit critic (am mai zis asta?);

10. Cultivarea justiţiarismului, a ideii că acela care deţine sloganul (cules din manualul de zece pagini al tânărului activist de partid) deţine şi adevărul, şi e îndreptăţit să arunce cu el în populaţie;

11. Parodierea ritualurilor creştine trecute, conştient sau inconştient, în ritualuri de partid, ca parte a mascaradei numită de Eugen Negrici „religie politică” (şi denunţată ca idolatrie de disidenţi curajoşi, cu un curaj sinonim cu sinuciderea, precum Sfântul Gavriil Georgianul; link la un interviu din EvZ cu profesorul Eugen Negrici);

12. Ascensiune socială condiţionată de apartenenţa la partidul comunist, contraselecţia promovată la toate nivelurile (un caz celebru e cel care l-a inspirat, probabil, pe Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” – în anii ‘50 Lucian Blaga este îndepărtat de la catedră, iar caloriferistul facultăţii devine decanul Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj; şi să nu uităm meseria mult iubitului tovarăş – lui Ceauşescu i se mai zicea „pingelică” deoarece avea patru clase şi era cizmar);

13. Fenomenul reeducării de la Piteşti. Există acolo o frază (cum observa Radu Iliescu) care nu e doar retorică, ci este „mecanică magică”, e ştiinţă pură: „Vă vom face sufletul bucăţi şi apoi îl vom recompune invers”;

14. Epurări politice în armată, poliţie, toate instituţiile de educaţie, confiscarea averilor, încarcerarea, trimiterea în Gulag sau la canal şi, în multe cazuri, condamnarea la moarte a tuturor celor suspectaţi că ar fi “contra” regimului şi a progresului (de la foşti miniştri şi mari industriaşi la ţărani cu câteva hectare de pământ sau muncitori înstăriţi, minorităţi etnice, sau pur şi simplu oameni care spuneau bancuri acolo unde pereţii aveau urechi);

15. Sute de închisori şi lagăre de concentrare unde disidenţii politici sunt trecuţi prin procese de „reeducare” (a se citi: îndoctrinare) cu bătaia, foamea şi frica, milioane de procese înscenate; revoluţia îşi devorează inclusiv propriii copii, pionierii comunismului cad victime ale maşinaţiunilor politice ulterioare (de recitit Arthur Koestler, „Întuneric la amiază”);

16. Analfabeţi făcuţi peste noapte ingineri, doctori, savanţi, academicieni de talie mondială, poliţişti şi ofiţeri – pe criteriul devotamentului faţă de partid; înlocuirea respectului în faţa competenţei cu ploconeala şi linguşeala;

17. Societate infestată de politruci, de informatori, de oameni a căror singură treabă este să „bage strâmbe”, a căror prezenţă ne făcea pe toţi să vorbim în şoaptă, cu lumina stinsă, şi să n-avem încredere în nimeni, nici măcar în cei din familia noastră;

18. Apariţia colaboraţionismului, o formă instituţionalizată de laşitate, în care unii ingineri se transformă în activişti de partid, unii ofiţeri şi unii preoţi în turnători, unii învăţători şi unii profesori în propagandişti pro-comunism şi anti-capitalism (spre cinstea lor, au fost şi unii care au refuzat compromisul – plătind, de multe ori, preţul marginalizării sociale);

19. O pătură întreagă de scriitori, poeţi, ziarişti, critici literari promovaţi pe criterii de linguşeală şi obedienţă;

20. Rescrierea istoriei, pentru a ne convinge cu toţii de necesitatea dictaturii şi a ne face să apreciem „beneficiile lagărului socialist” (ca în bancul celebru – comunismul, dragi tovarăşi, stă pe marginea prăpastiei; deoarece se uită la comunismul care e pe fundul ei);

21. Şi da, aducerea cu forţă a unor ţărani la oraş pentru a deveni muncitori; care ţărani, aşa cum arăta Alexandru Paleologu, nu au mai rămas nici ţărani, şi nu au devenit nici orăşeni, rămânând fără nici un fel de rădăcină, oameni care nu mai au frica lui Dumnezeu şi nu mai respectă nimic;

22. Last but not least, păcăleala continuă, deoarece acum lupta de clasă (între sărac şi bogat, între muncitor şi burjui) s-a transformat, via marxismul cultural, în lupta de identitate şi de gen, în clash-ul dintre majoritarul plin de privilegii şi minoritarul oprimat, lipsit de privilegii. And the story goes on – dar cum spunea chiar Marx, istoria se repetă, doar că prima oară se manifestă sub formă de tragedie, iar a doua oară sub formă de comedie; în 1917 am văzut tragedia, acum asistăm la comedie (şi emisiunile acestea de la radio în care sunt celebrate realizările iepocale şi drepturile civice din comunism sunt, trebuie s-o recunoaştem, foarte amuzante).

În final, rezultatul dorit: noi, părinţii noştri, bunicii noştri, străbunicii noştri ne irosim / şi-au irosit viaţa şi energia „în umbra marelui URSS”, într-un trist carnaval în care anormalul e prezentat, mereu, drept (noul) normal.

I-aş ura comunismului să-i fie ţărână grea şi să-i treacă ţăruşul prin inimă încât să nu se mai poată trezi niciodată – însă, până una-alta, ne urez nouă să ne cadă solzii de pe ochi şi să-l putem recunoaşte şi în formele de acum, nu doar în cele deja clasicizate de atunci. Şi să încetăm cu tâmpenia asta – c-am fi nişte recunoscători care uită prea repede câte lucruri bune a făcut pentru noi comunismul.

(un articol inspirat de o emisiune de radio şi de un demers similar al lui Gabriel Purcarus)