Despre suferinţele soldaţilor români în Primul Război Mondial. Povestea descoperirii jurnalului medicului militar Raul Dona, ginerele lui Delavrancea

Pe 29 ianuarie 1917, la Vaslui, Raul Dona începea să îşi scrie jurnalul, din dorinţa de a-i lăsa fiicei sale însemnări asupra primelor luni de viaţă. Medic militar şi ginere al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, provenea din familia generalului Nicolae Dona, participant, în rol de comandant, la Războiul de Independenţă. Jurnalul său a fost recent lansat la Humanitas, unde, printre invitaţi, s-a aflat şi Viorica Milicescu, cea care l-a descoperit.

Când moşteneşti o casă pe care poţi uşor să o numeşti bibliotecă, şi o pierzi în urma capriciilor vremii, fiind nevoit să o evacuezi forţat, nu şti ce fel de surprize poţi să ai. Nici Viorica Milicescu nu a ştiut. În 2009, pierdea casa pe care o moştenise de la socra ei, Emilia Milicescu, profesor de istorie literară şi principala biografă a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Avea planuri să o transforme într-o casă memorială „deschisă publicului şi, mai ales, cercetării filologice”.

„Ca-ntotdeauna, în situaţii critice apare o minune. Copiii mei au adus un grup de prieteni, le-aş spune un cor de îngeri... aceşti oameni au salvat biblioteca- mii, dacă nu zeci de mii de cărţi şi documente”, a povestit Viorica Milicescu. 

Cum a dat Viorica Milicescu peste jurnal

Pentru a proteja cărţile şi documentele pe care le salvaseră, a decis să ceară ajutorul unei biblioteci care le-a păstrat, în siguranţă, în demisol- „până într-o noapte în care a fost o inundaţie. Le-am adus la mine acasă până la urmă”.

La sfârşitul lui 2016, când a deschis o cutie cu documente, al doilea lucru peste care a dat a fost un caiet.

„Am avut senzaţia unei apăsări bruşte. În momentul în care am văzut scrisul, relativ mărunt, cu creionul, şi data, am intrat în apnee, mi-am pierdut respiraţia, pentru că nu ştiam ce să fac cu el, dacă pot să mă uit în el”. 

Avea o dilemă morală, căci nu părea să fie scris cu intenţia de a fi publicat vreodată. Totuşi Viorica Milicescu şi-a spus că dacă fetele Delavrancea îi dăduseră toate materialele soacrei sale pentru a realiza volumele, pentru documentare, atunci avea şi ea dreptul, ca ultimul urmaş, să le citească. 

„Este unul dintre cele mai cinstite, mai exacte şi mai reale documente...Este atât de necesar să ştim de unde venim, ce oameni au însemnat ceva în istoria asta, pe ce ne bazăm, care ne este forţa”- Viorica Milicescu. 

Cine a fost medicul 

Raul Dona (1873–1924) s-a născut în familia generalului Nicolae Dona şi a Emiliei Dona. Tatăl a fost participant, în calitate de comandant, la Războiul de Independenţă, iar mama, una dintre cele patru fiice ale lui Cristian Virt Pester, antreprenor, din 1858, al Şcolii de Arte, şi ale Carolinei Wirth din Iaşi.

„Raul Dona îşi începe cariera în 1898, odată cu numirea sa ca medic la Roşiorii de Vede, în judeţul Teleorman. Urmează apoi transferul în plasa Dâmboviţa-Mostiştea, judeţul Ilfov, iar din iunie 1899 numirea ca medic secundar, pe o perioadă de patru ani, la Serviciul ginecologie al Spitalului Filantropia. După o mutare de doi ani la Serviciul chirurgical al Spitalului Colentina, revine, cu aceeaşi încadrare, la Spitalul Filantropia, încheindu-şi stagiul de medic secundar în 1903”, explică Iulia Vladmirov în studiul introductiv. 

Medicul se va căsători, pe 7 februarie 1916, cu Niculina Delavrancea (1890-1981), cea de-a treia fiică a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Odată cu venirea verii însă, va intra şi România în Primul Război Mondial, lucru ce-l va obliga pe medic să plece  la Cernavodă, apoi pe Valea Oituzului sau a Bicazului. 

„Înrăutăţirea situaţiei de pe front şi apropierea armatei germane de Bucureşti au făcut ca familia Delavrancea să se retragă, spre sfârşitul toamnei anului 1916, în Moldova, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, cu numeroşi locuitori ai Munteniei. Noul an îl găseşte pe doctorul Dona la Vaslui, alături de soţie şi fetiţa de câteva luni, botezată de asemenea Niculina şi alintată, cel mai ades, cu apelativul Nuni sau Ienina. Jurnalul – care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării celor trei luni împlinite de copil, şi se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un Bucureşti devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite şi violente a germanilor – ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova”, mai scrie Vladimirov.

Umorul lui Dona 

Iulia Vladimirov este cea care s-a ocupat de îngrijirea cărţii care urma să poarte titlul „Jurnalul unui medic militar, 1917-1918. Cu acuarele şi desene de Niculina Delavrancea-Dona”.  Acesta punctează că, dincolo de faptul că Dona ne-a lăsat o mărturie a unuia dintre cele mai dramatice episoade din istoria României, felul în care scrie te face să îl citeşti pe nerăsuflate- „avem senzaţia că e o cunoştiinţă care ne scrie”. 

„Am descoperit cât e de actual, că din păcate, multe lucruri nu s-au schimbat...Are şi umor, are şi ironie ştie să puncteze anumite pasaje chiar dacă nu sunt vesele”- Iulia Vladimirov. 

Umorul lui Dona vine în contrapondere cu scenele pe care le descrie- pacienţii care trebuie trataţi în condiţii inumane- şi cu propria suferinţă, medicul suferind el însuşi de o boală, lucru ce-i va aduce moartea încă de la 51 de ani. Şi-a presărat textele cu franţuzisme, specifice epocii, cărora le-a adăugat o serie de arhaisme şi regionalisme, dar şi expresii precum „moacă şpanchie”, „indicreţie de instantanat” sau „hoţomani inconştienţi”. 

„Nemţii mănâncă bătaie mereu, aşa spun comunicatele aliaţilor noştri. Pe ale lor nu le ştim. Te pomeneşti că nu-s aşa de rău bătuţi”- din Jurnalul medicului Raul Dona. 

Odată cu încheierea jurnalului, pe 12 noiembrie 1918, Raul Dona se întoarce în Bucureştiul devastat, continuându-şi activitatea de medic. 

Fragment din jurnal

„2 febr. ’917

Bolnavii tremură de frig în spitale unde sălile au temperatura de afară, adică adesea -15, -10, şi carele de rechiziţie care ar trebui să transporte lemne sunt întrebuinţate la scoaterea şi căratul gheţei pentru a umple gheţăriile!! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne?

Luptătorii întorşi bolnavi, cari vin la spital, stau în frig, în viscol, 5-6 ceasuri înainte de a le veni rândul să fie văzuţi – e un singur nenorocit de doctor ovrei care, şchiop – fost rănit –, stă în frig pe la săniile şi carele pline de bolnavi, unii peste alţii, tifici în majoritate; se căzneşte să-i jongleze, plasându-i prin diferite servicii de izolare sau de neizolare, după cazuri etc. Adesea trimete bolnavi la un spital unde i s-a spus că sunt 8 locuri vacante şi, când ajung nenorociţii rebegiţi, sunt refuzaţi, îi aduce înapoi, mor de frig în sanie, alţii gem, plâng, imploră să fie băgaţi undeva „să nu-i mai poarte prin frig“. Halal de aşa îngrijire! Ce fac cei mari? De ce nu rechiziţionează localuri noi pentru plasarea acestor nenorociţi? Nu ştiu oare? Ori nu vor? Răspunsul este: ştiu şi răştiu, dar ei nu suferă de nimic şi… nu se face NIMIC. La Iaşi se dau concerte şi reprezentări aşa-zise de binefacere: într-un singur jurnal ce mi-a căzut din întâmplare în mână, am văzut 7-8 reprezentări anunţate în Iaşi în câteva zile, nici o săptămână.” (Copyright: Editura Humanitas) 

.