Despre arheologia publică în Transilvania - în maghiară

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

T. Szabó Csaba: Recent a apărut noul meu volum intitulat Erdélyi Régészet – irások régészetről és kulturális örökségvédelemről (Arheologia transilvăneană – scrieri despre arheologie şi patrimoniul cultural), publicat de Editura Exit din Cluj-Napoca. Volumul conţine 43 de scrieri scurte, publicistică de popularizare, eseuri, majoritatea dintre acestea fiind publicate deja între 2009 şi 2017 în revista Szabadság sau pe alte foruri maghiare.

Deşi majoritatea lucrărilor mele au fost scrise în engleză, de data aceasta am ales să public în maghiară. Mulţi colegi m-au întrebat: de ce am publicat în maghiară şi nu în engleză sau română? Răspunsul este tocmai esenţa acestui nou fenomen, cunoscut sub numele de arheologia publică.

Cartea recent apărută este prima lucrare în maghiară care prezintă cele mai importante situri arheologice, problemele actuale legate de arheologia din România, traficul ilegal cu patrimoniul arheologic şi acele personalităţi care au contribuit în ultimii 10 ani la ocrotirea patrimoniului arheologic. După o introducere în care prezint câteva concepte de bază, primul capitol redă unele articole despre cazul Roşia Montană şi patrimoniul arheologic din acest sit de rang mondial. Al doilea capitol se ocupă de patrimoniul arheologic – roman şi medieval – din Alba Iulia, în mod special de distrugerea parcului Custozza. Al treilea capitol este constituit dintr-o culegere de articole care prezintă perspectivele arheologiei urbane, rapoarte despre importante conferinţe arheologice, prezentări de cărţi şi recenzii, problema arheologiei medievale din Transilvania şi dărâmarea celor mai populare mituri arheologice. Ultimul capitol se axează pe opt personalităţi din Transilvania care au marcat evoluţia contemporană a disciplinei sau au avut proiecte şi iniţiative arheologice importante în ultimii ani.

Cartea se aseamănă cu tematica abordată de academicianul Mihai Bărbulescu în cartea sa, Arheologia azi, în România (Idea, Cluj Napoca, 2016), cu diferenţa că în lucrarea mea prezint locul şi rolul arheologilor maghiari şi ai şcolii maghiare de arheologie transilvănene în epoca contemporană, introducând un nou termen în limba maghiară, o traducere a termenului arheologia publică, care nu exista înainte (közönségrégészet).

image
Foto

Această carte nu înlocuieşte un manual sau un compendiu istoric sau arheologic despre Transilvania. Nu are acest scop măreţ, academic, deşi ar fi important să avem un compendiu actualizat şi pe această temă în limba maghiară. Momentan, publicul maghiar din România (peste 1 milion de oameni) interesat de preistoria, istoria antică sau medievală a Transilvaniei, poate citi în limba sa maternă doar din cărţi vechi de 25 de ani sau chiar mai mult. Cele 3 volume masive, Istoriei Transilvaniei (Erdély története I-III, Budapest, 1986), varianta scurtă a acesteia (Erdély rövid története, Budapest, 1993) sau compendiul recent publicat despre Istoria Secuimii (Székelyföld története I-III, Székelyudvarhely, 2016), reprezintă surse academice pentru un public educat, intelectual sau chiar specialist, însă publicul larg nu va ajunge la aceste cărţi mult prea masive, de specialitate, regionale sau deja epuizate.

Cartea „Arheologia transilvăneană“ are un singur scop principal: de a prezenta arheologia, ca ştiinţă, şi patrimoniul arheologic, pentru publicul larg maghiar în limba lor maternă, cea mai accesibilă, pentru a stârni o comunicare intensă şi personală între arheologi şi publicul larg. Acest fenomen – prezentarea patrimoniului arheologic pentru publicul larg – este numit în lumea anglo-saxonă, public archaeology, adică arheologie publică.

După tipologia lui Gabriel Moshenska, specialist în acest domeniu, de la University College of London (UCL), arheologia publică are următoarele ramuri sau scopuri (vezi: G. Moshenska (ed.); Key Concepts in Public Archaeology, London, 2017, p. 6.): activităţi comune între arheologi şi publicul larg, supravegheat de specialişti (community archaeology), activităţi în care publicul larg devine lider (asociaţii istorice, asociaţii de detectorişti de metale, grupuri de reconstituire), educaţia arheologică în muzee şi pedagogie muzeală interactivă, arheologia din sectorul public (sprijinit de stat, Ministerul Culturii), arheologia deschisă (open archaeology – vizualizarea unor săpături arheologice în spaţiul public), arheologia populară (popularizarea arheologiei prin emisiuni, broşuri, reviste, cărţi) şi arheologia publică academică (cercetarea acestui fenomen din perspectivă disciplinară).

În sens larg şi complex, este clar că avem multe de făcut dacă dorim să implementăm arheologia publică în România şi dacă dorim să avem o comunicare intensă, reciprocă, între publicul larg şi comunitatea arheologilor.

Momentan, în România avem peste 16.500 de situri arheologice şi mai puţin de 800 de arheologi. Sub pământ avem, însă, mult mai multe situri şi obiecte arheologice. Este esenţial să înţelegem că ceea ce este sub pământ reprezintă patrimoniul arheologic şi cultural al ţării şi, dacă dorim ca oamenii din această ţară să aibă respect şi responsabilitate faţă de patrimoniul arheologic şi faţă de această disciplină, în sine, arheologia are nevoie de o comunicare intensă cu publicul larg şi cu administraţia locală.

Această comunicare trebuie să se realizeze în limbi diferite, cât de mult, pentru a convinge publicul maghiar din Transilvania că patrimoniul arheologic este important, este relevant, şi toţi cetăţenii au o responsabilitate personală, intimă faţă de acest patrimoniu. Noi trebuie să-l convingem (n.r. publicul maghiar) în limba lor maternă, fiindcă cititul şi cultura vizuală au un efect mult mai puternic dacă se comunică într-o limbă accesibilă, cea mai intimă fiind, evident, în limba maternă.


Cele 16.500 de situri arheologice din România

image

Cartea nu doreşte să creeze un separatism în disciplină: arheologia maghiară din Transilvania, ca şcoală şi comunitate, deşi există ca formă identitară academică, azi este inseparabilă, nu numai faţă de tendinţele academice maghiare din Budapesta, dar şi de administraţia, legislaţia şi tendinţele academice din Bucureşti/Cluj. Cartea nu doreşte să separare, dar nici să asimileze: volumul nu va fi tradus în română, pentru că este scris mai ales pentru publicul maghiar din România. Acesta doreşte să deschidă un dialog viu în rândul maghiarilor din România cu privire la arheologia publică şi patrimoniul arheologic, un fenomen şi un dialog care nu exista după generaţia lui Pósta Béla în Transilvania.  

Sperăm că acest dialog se va integra frumos în tendinţele contemporane ale arheologiei din România, care – după câte se pare – doreşte o comunicare intensă cu publicul larg.

Un punct esenţial în crearea unei societăţi mature, responsabile, şi un pas către salvarea patrimoniului arheologic, dar şi a disciplinei în sine, în secolul XXI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite