Demitizarea, eterna poveste

În ultima vreme, un subiect care atrage tot mai mult atenţia este demitizarea istoriei. Istoria este o ştiinţă despre faptele umanităţii, despre trecutul acesteia, prin care înţelegem prezentul şi putem întrezări viitorul. Cui foloseşte „demitizarea”? Nici măcar nefericiţilor ei iniţiatori.

Ca orice creaţie umană, istoria nu e perfectă, ea operează cu elemente create de oameni, prin care descrie fapte create tot de ei. Cu cât înaintăm în timp, cu atât informaţia scade în intensitate, iar acolo unde există, izvoarele poartă amprenta celor care le-au creat.

Istoria înseamnă a prezenta obiectiv ceea ce subiectivitatea omului a creat, dar mai ales, ceea ce a supravieţuit până în zilele noastre.

Istoria s-a născut din legendă, atunci când un învăţat ca Herodot a avut curajul să depăşească limitele epocii. Chiar dacă a fost blamat încă din Antichitatea clasică, nimeni nu l-a acuzat de „mitizare” şi nimeni nu l-a „demitizat”.

Fiecare istoric a venit cu viziunea lui, de la Tucidide, până la cei contemporani. Faptul ca unele personalităţi au captat atenţia contemporanilor si au devenit personaje de legenda, este exemplul cel mai grăitor al veşniciei lor.

 Atunci când a fost incendiat Templul Artemisei din Efes, vinovatul a fost întrebat de ce a făcut acea crimă, iar răspunsul a fost şocant: A vrut sa rămână in istorie! 

Deşi s-a ordonat „uitarea” numelui făptuitorului, fiind pedepsiţi drastic cei ce l-ar fi pronunţat, numele lui a ajuns până la noi, mai ales că acel nefericit şi-a dus la îndeplinire infamia exact în noaptea naşterii lui Alexandru Macedon!

De ce se vrea atunci „demitizarea” istoriei? Credeţi că se vor grăbi românii în numele adevărului istoric să dărâme statuile lui Ştefan cel Mare sau pe ale lui Mihai Viteazul? - ca să citez numai două exemple de „victime” ale „demitizării”? Credeţi că dacă ne batem joc de zorile modernităţii româneşti, o să ne apucam, în numele „adevărului” să distrugem România? Credeţi ca vom fi mai puţin români, dacă zilnic ni se spune că suntem condamnaţi să dispărem sau să o apucăm spre alte zări?

Mi se pare „curios” că la noi „demitizarea” e prezentă tot mai des în prim plan, în timp ce vecinii noştri, în special ungurii postează pe internet lucrări de sute de pagini pe care le atribuie lor rolul major în stabilirea românilor la nordul Dunării (sâc!)

Până de curând şi la Chişinău erau unii care şi-au pus întreaga experienţă de decenii în slujba teoretizării limbii moldoveneşti, ba chiar au reuşit să convingă Uniunea Europeană să folosească această noţiune ca limbă de etichetă pentru produse.

S-a spus şi s-a scris că suntem un popor complexat. Oare de ce? Că ne-a fost dat să fim la răscrucea intereselor a trei mari imperii? Personal, cred că ghinionul exponenţilor „demitizării” e însăşi democraţia românească. Oamenii, indiferent de pregătire, de meserie, au libertatea de a citi, de a se informa. Am avut ocazia de a studia cu profesori extraordinari, oameni care veneau la orele de curs cu plase din care ne ofereau, fie copii după documente, fie cărţi de documente editate, ni s-a spus ca baza istoriei o constituie documentele, care, sa mă ierte partizanii domnului Boia, nu prea se găsesc în lucrările domniei sale.

Să te exprimi în astfel de termeni faţă de epoca de început a modernităţii, este jenant. Nu se poate face ştiinţă prin articole de ziar, pentru că vastitatea si complexitatea informaţiei nu atrage atenţia în raport cu un articol de dimensiuni medii, dar nici nu poţi sa faci cancanuri inspirate din istorie, pe care să le prezinţi drept atitudini!

Ştim ca s-a dat foc la 48 Regulamentelor Organice, dar când odată, la un curs, profesorul ne-a adus textul original, scris cu chirilice ne- a arătat doua articole, unul in Regulamentul Moldovei, altul în cel al Ţării Româneşti, în care se indică explicit că moştenirea istorică a celor două ţări impune dreptul de a se uni.

O fi fost făcut la Petersburg, dar au lucrat şi români acolo şi au reuşit să pună Unirea Principatelor într-un act constituţional, impus de un ocupant! Mai mult, plecat în misiune diplomatica la Paris, în slujba Ţării şi a domnului ei, Al. Ioan Cuza, poetul Vasile Alecsandri a avut o întâlnire cu ambasadorul rus la Paris, nimeni altul decât Kiseleff, fostul guvernator militar din Principate cu peste două decenii în urmă (întâlnirea avusese loc prin 1859), în care Alecsandri reitera rolul de „revoluţionar” al lui Kiseleff, rusul amuzându-se şi spunând că atunci s-au dărâmat statuile cu el, a fost ars Regulamentul.

Totuşi rusul rămăsese cu un obicei românesc, Alecsandri găsindu-l fumând un ciubuc otoman şi bând cafea cu dulceaţa, obicei care-i făcea o deosebita plăcere.

Un alt diplomat, Ion Balaceanu, a avut o întâlnire cu Lajos Kossuth, liderul revoluţionar maghiar, aflat in exil, acesta încercând un fel de plan de cooperare român şi maghiar, o reiterare a ce fusese semnat la 1849 la Szeged, pentru că românii, italienii, francezii şi alţii nu abandonaseră ideea unei revoluţii în Austria. Replica lui Kossuth fusese că astfel poate nu va mai fi considerat „mâncător de români”. Totuşi, acel document, de circa o pagină şi jumătate a rămas doar în amintirile diplomatice ale lui Bălăceanu.

Astea tot „mituri” or fi? Oare nu mai crede nimeni ca istoria are încă multe de spus, că din multitudinea de planuri doar unele devin „istorie”, altele rămân să fie documentate de cercetători. Ştiţi câte planuri revoluţionare au fost în Europa între 1849 şi 1866? Ştiţi că Napoleon III voia să ofere Principatele Unite Austriei, dorind la schimb Veneţia, până în 1866?

Şi insista spunând că astfel s-ar reface unitatea Daciei Traiane şi că groaza cea mai mare o aveau austriecii ştiind că o Românie sub autoritatea lor era calul troian care ar fi grăbit distrugerea, petrecută, în mod firesc abia în 1918? Ştiţi ca şi la Congresul de la Berlin din 1878, se spunea în secret că Bismarck avea doi aşi în mânecă (Moldau şi Walachei), adică Principatele care compuneau România din 1859, recunoscută de Europa, atât sub Cuza şi sub Carol şi îi putea folosi? Adică pentru „demitizatori”, dacă nu aveam nişte oameni responsabili atunci, România înceta să mai existe la cel mai mic semnal al Cancelarului de Fier?

Ştiţi că în Transilvania, Banat şi Bucovina erau români care doreau unirea cu România, dar şi români ca Aureliu Popovici care credeau sincer în ideea federalizării Austro-Ungariei?

Ştiţi că la 1918, SUA erau de părere ca Austro-Ungaria trebuia păstrată, deşi W. Wilson vorbea de autodeterminare? De ce să „demitizam” istoria, deşi, chiar şi cea care se ştie, este supusă redefinirii, evident nu fundamentale a evenimentelor?

De ce să ne punem cenuşă in cap? Un francez ar fi în stare să te omoare numai dacă ai curajul sa vorbeşti puţin altfel de Ioana D`Arc, nu să o demitizezi. Un american ar fi in stare să măture cu tine prin New York dacă ai spune ceva rău despre rolul lui Lincoln în istorie!

Dacă „demitizatorii” cred că noi azi ştim istoria aşa cum o prezintă propaganda comunistă, înseamnă că se înşeală. Istoria e asemeni unei simfonii.

Dacă e s-o dăm pe mituri, ştiţi dragi demitizatori, ce s-a întâmplat când Orfeu a început sa cânte din lira lui? Sirenele care ii atrăgeau pe toţi marinarii spre adâncul apelor cu cântecul lor, au căzut pradă propriului cântec, transformându-se în stânci. Orfeu este timpul, aşa ca rugaţi-va dragi demitizatori sa mai rămână ceva din voi, din ceea ce scrieţi.