Curajul invizibil

Am citit, în adolescenţă, că a avea curaj înseamnă nu să nu te temi, ci să mergi înainte chiar atunci când ţi-e teamă. Ciudat!

M-am considerat întotdeauna un pacifist căruia nu-i plăcea nici bătaia, nici cearta, nici violenţa de limbaj. Hai să spunem un timid. Dar a trebuit să intru şi la bătaie (mai mult luând-o pe coajă), şi în polemici, şi în înjurături. M-a ajutat întotdeauna acea descriere a curajului. Şi, poate, o poveste a lui Saltîkov Şcedrin, care descria existenţa unui peştişor care se încheia înainte de a fi văzut lumea. Decizia de a intra „la bătaie“ e una raţională. Dacă eşti bătăuş, te baţi din plăcere. Dacă eşti hoţ, furi cu plăcere. Dacă eşti tiran, nu există bucurie mai mare decât să-i vezi pe cei din jur făcându-ţi temenele. Dar, atunci când hotărăşti cu de la sine putere să intri în joc, deşi, poate, eşti convins că vei pierde lamentabil, numai în clipa aia poţi să te numeşti om.

Învăţasem, în România socialistă, că existenţa mea nu are însemnătate. Şi că nici nu voi putea, vreodată, să-mi duc viaţa conform propriei voinţe. Viaţa se desfăşura după plan, iar singurele momente când aveam sentimentul că valorează ceva erau cele din familie, întâlnirile cu prietenii, micile escapade. Şi scrisul. Speram, odată şi-odată, să trăiesc măcar câteva clipe de libertate, dar tot ce vedeam în jur îmi spunea, cu forţa raţiunii, că nu se va întâmpla nimic. Eram gestionar de la 30 de ani, gestionar aveam să ies la pensie, nu peste mult timp, doar peste alţi 30. Să nu credeţi că un astfel de om nu crede în visuri, că nu şi le croieşte. Dimpotrivă. Doar că ele (visurile) nu sunt altceva decât supape prin care existenţa cotidiană te face mai supus, mai răbduriu.

Aşa că, lăsând toată logica fatalistă deoparte, am ieşit pe 21 decembrie convins că îmi voi lăsa pielea în băţ. N-am crezut niciodată că se va prăbuşi castelul de chirpici cu ţepi al comunismului românesc. Învăţasem să accept, la fel cu toţi cei trăitori pe aceste meleaguri blestemate. De aceea, când l-am auzit pe Ceauşescu bâlbâindu-se mai mult ca niciodată, întrerupându-şi discursul, când am auzit vuietul mulţimii, am ştiut că aia era clipa magică. Acum, ori niciodată. Şi am fugit, lăsând serviciul, inventarul, toate, doar pentru a putea spune că sunt om, nu cârpă.

Să fim înţeleşi. N-am fost erou, nu. Nici „revoluţionar“. Ci doar un ins de la periferia societăţii, cuprins de nebunia momentului propice. Dar… dar… să vezi potriveală! Alături de mine i-am văzut şi simţit pe bunii mei prieteni Călin Angelescu (poet) şi Ion Dumitriu (pictor). Călin era nebun, da, ştiu. Dar Ion era cel mai cuminte om din lume, cel care tempera discuţiile politice, când săreau calul convenţiilor. Strigam, toţi, de mama focului. Eram împreună – şi solidaritatea asta bruscă ne-a dat curaj. Speranţă. Să nu credeţi că eram eroi. Eram nişte disperaţi care aveau, pentru prima dată în viaţă, şansa de a fi oameni întregi. Eu şi Ion am fost arestaţi şi bătuţi bine, aşa cum se bate, îndesat, cu pricepere şi bucurie. Mult mai târziu, Ion Dumitriu mi-a spus că, dacă nu m-ar fi văzut acolo, n-ar fi ieşit la bătaie, de acolo de unde şedea, ferit, pe trotuar. Iar eu, dacă nu aş fi auzit ce s-a întâmplat la Timişoara, n-aş fi avut curaj.

Când, mai târziu, cineva a sunat-o pe soţia mea, unde sunt, ea i-a răspuns: „Acolo, unde să fie?“ Da, eram acolo, dar fără curajul disperat al tuturor acelora care şi-au lăsat deoparte comoditatea, nici eu n-aş fi îndrăznit – şi nici România nu ar fi sărit pârleazul.