Cronica unei sinucideri asistate. Despre reeducarea prin tortură şi „Experimentul Piteşti”, la Adevărul Live
0
„Experimentul Piteşti“ n-a fost doar un experiment. A fost cea mai sinistră născocire a regimului comunist. Cel mai atroce tratament aplicat unor oameni, fie ei şi deţinuţi politici. Despre infernul dintre zidurile teribilei închisori de la Piteşti a vorbit istoricul Alin Mureşan, la Adevărul Live.
Din 1949 până în 1952, în închisoarea de la Piteşti s-au întâmplat lucruri greu de imaginat pentru oricine are frica lui Dumnezeu. Oamenii au fost dezumanizaţi, iar credinţa a devenit blasfemie. Care erau limitele umilinţei şi ale bestialităţii? Nu existau limite.
Ceea ce urmează nu este o născocire jurnalistică. E o zi din viaţa unui puşcăriaş la Piteşti, locul în care tortura înseamnă viaţă cotidiană. Locul unde identitatea e doar a hazardului şi a capriciilor unor torţionari. Atenţie!, urmează întâmplări care, cândva, pe mulţi oameni, i-au afectat. Fizic şi emoţional.
E început de aprilie, 1951, la închisoarea Piteşti. Nicolae Purcărea şi ceilalţi deţinuţi se aliniază. În faţă au un falus uriaş, făcut din pâine şi săpun. În linguriţa pe care-o ţine în mână un fost student la Teologie sunt murdării omeneşti strânse din tinetă. „Misticii“ sunt puşi să hulească vorbe josnice în loc de Prohod, să se târască în genunchi, să sărute statuia blestemată şi să necinstească Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu linguriţa studentului. E Săptămâna Mare, e o altă săptămână a patimilor la închisoarea din Piteşti. Nu rănile dor cel mai rău acum, deşi dor şi ele. Când simte că i se rupe sufletul în teascul blasfemiei – atunci e suferinţa cea mai grea a lui Nicolae Purcărea. „Mai crezi în Dumnezeu?“, îl întreabă Eugen Ţurcanu, cea mai cumplită bestie a închisorii. „Cred.“ „Cu tine mai am de lucru. Câtă otravă, cât putregai mai ai în tine! Dar de fier să fii, şi tot te vei topi.“ Acesta era experimentul Piteşti.
Despre dramele foştilor deţinuţi de la Piteşti, despre cumplitul tablou al suferinţei şi despre urmările unuia dintre cele mai negre episoade din istoria României, am vorbit, la Adevărul Live, cu istoricul Alin Mureşan (foto dreapta), care a studiat ororile petrecute la închisoarea de la Piteşti, a stat de vorbă cu foşti deţinuţi politic şi apoi le-a rescris poveştile. Le-a adunat în volumul „Cronica unei sinucideri asistate“ şi în filmul documentar „Demascarea” (regizat de Nicolae Mărgineanu). Este şi fondatorul Centrului de Studii în Istorie Contemporană.
Istoricul Alin Mureşan, despre filmul „Demascarea”:
Publicul a fost mult mai interesat decât mă aşteptam. Filmul a apărut când am rescris cartea. Ecoul a fost mult peste ce ne aşteptam. L-am făcut cu un buget mic, cu gândul să apară doar pe DVD, la un preţ foarte mic pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni. Primul tiraj al DVD-ului s-a vândut foarte repede, a trebuit să-l scoatem şi pe al doilea. Din a doua ediţie a cărţii am scos trei tiraje.
Filmul spune poveştile foştilor deţinuţi politic, iar cartea este suportul ştiinţific.
De ce Piteşti?
Alin Mureşan: La sfârşitul anului 1948, regimul a împărţit deţinuţii politic pe categorii şi „le-a dat în grijă” câte o închisoare. Cum se ştie că la Sighet au fost întemniţati foştii demnitari, la Târgşor erau deţinuţi elevii, la Făgăraş - foştii jandarmi şi poliţişti. Piteştiul a fost destinat studenţilor deţinuţi politic, pornind de la vârsta de aproximativ 20 de ani până la aproximativ 28 de ani. Dar nu putem decât specula motivul exact pentru care Piteştiul a fost ales.
Istoricul Alin Mureşan: Pervesitatea celor care aduc în discuţie „filolegionarismul” unor deţinuţi de la Piteşti constă în faptul că, înainte de închisoare, aceştia nu făcuseră nimic greşit, nimic ilegal. Simpla simpatie politică pentru legionarism, într-o societate normală, nu te trimite la închisoare.
Nu poţi scuza nişte grozăvii prin simpatiile politice ale victimelor.
Ce s-a întâmplat la Piteşti este chintesenţa regimului comunist, nu neapărat în formele în care s-au întâmplat. Au fost foarte puţini agresori voluntari în rândul deţinuţilor. Mulţi au cedat la ameninţări şi la tortură. Acolo s-au şters graniţele dintre victimă şi vinovat.
Despre metodele de tortură:
Istoricul Alin Mureşan: Am mari dubii că vom putea găsi un răspuns documentat la întrebarea „Cine a pus bazele metodelor de tortură?”. Unele erau, într-adevăr, moştenite. Dar, în legătură cu metodele cele mai dure, nu am găsit nicio indicaţie că ar fi fost date prin ordin scris. Erau date verbal, nu erau reţinute.
La început, bătaia era haotică. De la un punct încolo a fost, însă, o împletire între ordinele Securităţii - spun generic „Securitate” - şi încurajarea fără limită a deţinuţilor-colaboratori pentru a scoate cât mai multe informaţii de la alţi deţinuţi, indiferent de mijloacele folosite.
Vinovaţii pentru reeducarea prin tortură se găsesc pe o scară ierarhică. Am făcut chiar o organigramă a vinovăţiei în carte („Cronica unei sinucideri asistate”, ediţia a II-a, editura Poliron, n.r.), dar nu am inclus liderii politici de la care pornea totul. M-am referit la aparatul represiv.
Istoricul Alin Mureşan: „Experimentul Piteşti” nu a fost o probă de rezistenţă fizică, ci una morală. Important este că fosţii deţinuţi politic au reuşit să treacă peste, majoritatea printr-o abordare creştină, prin construirea unei familii.
Ceea ce s-a întâmplat în închisoarea Guantanamo se aseamănă cu ce s-a întâmplat în închisoarea de la Piteşti. De la metodele drastice folosite s-a ajuns la radicalizare. Nu poţi lupta împotriva violenţei cu violenţă. Alin Mureşan, istoric
„Dreptul la memorie. Muzeul comunismului din România“ este o campania realizată de „Adevărul“ şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Se încarcă comentariile...
