Congresul al X-lea al PCR: începutul dezastrului
0
Din 1969 Ceauşescu a devenit un lider de neînlocuit. Crease astfel de mecanisme încât o fracţiune coalizată împotriva lui nu putea acţiona cu şanse de izbândă.
Cel de-al doilea congres al partidului de la venirea lui Ceauşescu la putere s-a ţinut între 6 şi 12 august 1969. Data lui fusese amânată din cauza vizitei lui Nixon la Bucureşti.
Speranţe şi visuri mari
A fost, probabil, cea mai bine văzută ceremonie de acest gen. Românii priveau viitorul făcându-şi mari speranţe. Cine-ar fi crezut că plasa, din ale cărei ochiuri se vor zbate cu atâta ardoare să scape în decembrie 1989, se înfăşura nevăzută, atunci, în jurul lor? De la vlădică şi până la opincă, Ceauşescu le-a impus voinţa şi planurile fanteziste.
Imagistic, spectacolul a fost lung şi fastuos: 2000 de delegaţi, 1 500 invitaţi, 70 de delegaţii ale partidelor comuniste şi muncitoreşti şi mişcărilor de eliberare naţională. În 1969 s-a aniversat şi împlinirea unui sfert de veac de la 23 august 1944. Marea cotitură, numită la congres de Ceauşescu „act istoric care a dus la eliberarea României de sub jugul fascist şi a marcat începutul revoluţiei populare, antifasciste“.
Observatorii străini au remarcat imediat absenţa liderilor marcanţi din delegaţia sovietică. Nou prilej de supărare oferise prezenţa lui Nixon la Bucureşti. Până târziu o ţinuse şi Ceauşescu secretă faţă de ei. După mărturisirea făcută preşedintelui american, îşi informase „prietenii sovietici“abia cu 36 de ore înaintea difuzării comunicatului oficial. Nu comentaseră nimic („nici bine, nici rău“) doar că se arătaseră... „puţin jenaţi“.
A crescut armata partidului
Altă inovaţie remarcată fusese mandatarea participanţilor la congres ca delegaţi ai organizaţiilor din teritoriu, însuşi Ceauşescu reperezentând votul activului de partid Bucureşti. Lăsase chiar impresia de a-şi fi făcut campanie electorală prin vizitele din ţară. În întâlnirile cu activişti şi diverse categorii de oameni ai muncii, nu-l mai însoţise niciunul dintre seniorii lui Dej. În suita lui apăruseră însă gazetari străini.
Partea văzută a congresului nu s-a abătut de la tipicul ceremonialului consacrat. Raportul de circa o sută de pagini citit de Ceauşescu făcea bilanţul timpului scurs de la congresul precedent, propunând spre „dezbatere“ proiectele viitorului apropiat: cincinalul 1971-1975 şi obiectivele anului 1980.
Creşterea armatei partidului cu o jumătate de milion de soldaţi o prezentase în expozeul său ca mare realizare. PCR, definit ca „forţa politică conducătoare a naţiunii socialiste“, avea acum 1 915 232 membri. „Noi comuniştii suntem continuatori a tot ce are mai bun poporul român“, a declarat lui Ceauşescu. Simetric creşterii trupei, sporiseră şi membrii organelor conducerii colective (Comitetul Central) şi organelor executive (Comitetul Executiv şi Prezidiul Permanent). A micşorat, în schimb, numărul membrilor Secretariatului, de la 9 la 7 componenţi.
„Nume noi se-aud rostite“
„Aleşii“ cu state vechi erau pe cale de dispariţie. „Timpuri noi răsar în zare!/ Nume noi s-aud rostite! “, după cum elogiase poetul Evgheni Evtuşenko „noul curs“ hruşciovist. Dar din listele componenţilor Prezidiului Permanent al CC şi Secretariatului se înţelege că grupul puterii se segmentase între aceste tainice noduri unite prin Ceauşescu.
„Alegerea“ organelor executive n-au văzut-o decât membrii noului CC. Adunându-i în şedinţă constitutivă, Ceauşescu le-a citit pur şi simplu listele Prezidiului şi Secretariatului. Supuse spre aprobare în bloc, au obţinut unanimitate. Se regăseau în ambele grupuri Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin şi Gheorghe Pană Aceştia erau, aşadar, marile sale speranţe în 1969. Doar în Prezidiul CC, Ceauşescu mai păstra foşti ilegalişti: Maurer, Bodnăraş, Gogu Rădulescu şi Dumitru Petrescu, cel din urmă decedând peste puţină vreme. Ceilalţi erau cu toţii revoluţionari din generaţia a doua, eliminaţi sau rotiţi de Ceauşescu ca nişte cai de poştă. În chiar perioada mandatului următor, pe aceia de care se săturase i-a livrat, ca pe Drăghici, guvernului.
Secretar general al partidului
Se va convinge în acest timp şi de inutilitatea Prezidiului Permanent pe care-l va desfiinţa la congresul următor. Căci nimeni nu-i de neînlocuit, le spusese şi Stalin alor săi. Bineînţeles, cu excepţia lui. Dovadă, conducerea sa înţeleaptă. Din 1965 până-n 1968, s-a lăudat el, s-au pus în funcţiune 700 capacităţi noi de producţie. Iar investiţiile acestei perioade au depăşit („cu mult“) volumul celor din între deceniul precedent. Sărise şi peste planul creşterii producţiei industriale (12, 3% anual faţă de ritmul planificat de 10, 8%). 353 000 locuinţe noi date în folosinţă din fondurile de stat şi transformarea unui sfert din populaţie în elevi şi studenţi după adoptarea noii Legi a învăţământului. sunt alte date ale panoului de onoare.
Ceauşescu şi-a întărise şi mai mult poziţia: la propunerea lui Maurer delegaţii l-au ales, nu secretar general al CC, organul de conducere al PCR, ci secretar general al întregului partid. Iar „alegerea“ a votat-o nu doar noul CC, ci toţi delegaţii la congres: unanim şi cu aplauze îndelungate. Din acest moment, devenise, practic, imposibilă schimbarea liderului partidului printr-un puci. Întrunirea celor 285 membri câţi număra acum Comitetul Central, răspândiţi pe cuprinsul României, n-avea cum se-nfăptui altfel decât prin convocări oficiale.
Eliminarea lui Apostol, Bârlădeanu, Pârvulescu şi Răutu
Sfârşitul congresului s-a înviorat printr-un, se poate spune, scandal.
La alegerea Comitetului Central, propunerea lui Gheorghe Apostol, aflat în conducerea partidului din 1945, a întâmpinat obiecţiile lui Constantin Dăscălescu. Fostul strungar, comunist din 1945 se instruise temeinic cu materialismul dialectic şi strategiile de cucerire ale poziţiilor înalte în partid, şi de la sursă: abolsvise şcoala superioară de partid de pe lângă CC al PCUS. Competenţele înaltei calificări l-au pus să le aplice la Galaţi, zonă cu greutate în planurile partidului. Secretarul cu organizatoricul Ceauşescu îi apreciase stilul şi metodele de muncă astfel că, în 1965, l-a promovat în CC. Şi mai mulţumit, în 1968 l-a numit prim-secretar al judeţenei de partid Galaţi. Dăscălescu reclama, prin urmare, comportamentul deputatului circumscripţiei Galaţi-Est, Gheorghe Apostol. Chefuri şi ieşiri neprincipiale care nu cadrează cu comportamentul unui conducător de partid, s-ar fi plâns mai marele judeţului despre fostul muncitor şi ilegalist gălăţean. În opinia publică trecuse aproape neobserbată debarcarea lui din conducerea sindicatelor, în primăvara lui 1969, şi trecerera în conducerea nou înfiinţatului Consiliu al Apărării. Ca pe Drăghici, Ceauşescu îl anesteziase în vederea surprizei bine pregătite.
Apostol şi-a dus la capăt mandatul de deputat de Galaţi în MAN. Dar din conducerea partidului, şi-a aruncat rivalul ca pe-o măsea stricată. După congres, Apostol a fost parcat departe de secretele conducerii partidului, director general al Rezervelor de Stat.
Din funcţia de preşedinte al Comisie Centrale de Revizie a fost scos şi Constantin Pârvulescu. Iar pe Răutu l-a trecut în linia a doua a puterii: scos din conclavul Secretariatului şi Prezidiului, l-a menţinut, deocamdată, în Comitetului Executiv al CC. Apoi la conducerea Academiei „Ştefan Gheorghiu“ să-şi consume acolo definitiv spiritul revoluţionar.
Dispăruse şi mai pe neobservate Alexandru Bârlădeanu, coordonatorul liniei de independenţă economică a României şi garantul continuării acesteia la congresul de înscăunare a lui Ceauşescu. Păstrat şi el deputat în legislatura 1969-1975, a fost pensionat la cerere, din motive de sănătate, înaintea congresului. Din locul statornic fusese scos, ca şi Drăghici sau Apostol, sub pretextul punerii pe roate a noilor organisme create. Lui Bârlădeanu i s-a încredinţat, în 1967, preşedinţia Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS). În componenţa sa intrase dintru-început şi proaspăta doctoră în chimie Elena Ceauşescu. Acolo, prima ciocnire cu Ceauşescu, după mărturia lui, a fost pe tema indemnizaţiei academicienilor. Deoarece nu prestează o muncă anume pentru acel supliment pecuniar, Ceauşescu intenţiona anularea. N-a trecut un an de la funcţionarea CNCS, că subalterna sa, „tovarăşa Lenuţa“ a ţinut să-şi demonstreze puterea şi competenţele, respingând un materialul de bilanţ întocmit de Bârlădeanu. Nevasta lui Ceauşescu se răzbunase, probabil, pentru dezaprobarea lui Bărlădeanu la decorarea ei cu „Meritul ştiinţific“, clasa I. Ofensa a fost adusă la cunoştinţă lui Ceauşescu de Bodnăraş. Vestea pensionării i-a adus-o lui Bărlădeanu, vechiul său prieten, Maurer. Din acel moment şi până la moarte, cei doi foşti prieteni şi tovarăşi nu şi-au mai vorbit, unul altuia, niciodată. Bodnăraş îl va pârî şi după aceea pe vechiul tovarăş că publică articole în Contemporanul. Lui Ceauşescu nu i-ar fi trecut prin cap să citească revista ori să-i întrebe pe alţii ce scrie acolo, povestea Corneliu Mănescu. Pe fostul demnitar pensionat l-au chemat în faţa unei comisii de partid care i-a reamintit regula: nici-un cuvânt public fără acordul partidului.
Vor fi avut şi aceste fapte, aparent mărunte întâmplări de viaţă, consecinţele lor. Nici mult mai tinerele tovarăşe de viaţă ale foştilor apropiaţi de Dej - Apostol, Chivu Stoica şi Bârlădeanu – nu vor fi fost pe placul Ceauşeştilor, promotorii puritanismului de tip nou în viaţa conjugală.
În jocul periculos angajat în relaţiile intrenaţionale, Ceauşescu a ţinut seama şi de potenţialul acestor vechi „jucători“ în teren sovietic. În epocă, sensul cuvântului cominternist era similar aceluia de agent KGB. Arhivele ruseşti demonstrează prezenţa „Biroului Moscova“ în conducerea PCR. Conform documentelor consultate de Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011), către sfârşitul anilor 40 şi în prima jumătate a anilor 50, raportaseră direct Moscovei, peste conducerea partidului, Ghizela Vass, Sorin Toma, Chivu Stoica, Valter Roman, Leonte Răutu, Constantin Pârvulescu, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Bârlădeanu. Dej i-a făcut pe unii susţinătorii săi cei mai activi, de alţii a scăpat. Cu excepţia lui Miron Constantinescu - reabilitat după ce tot el îl anihilase în 1957 - Ceauşescu s-a debarasat de toţi.
Ceauşescu= Partidul
Martorii epocii au dat puţină atenţie noutăţilor din oficiosul partidului.
După doar patru ani de putere, Ceauşescu îşi lăbărţase numele pe firma lui. „Când spun Ceauşescu, spun partidul“, titra Scînteia în ziua deschiderii congresului. Cică în vreme ce „glasul celui mai iubit fiu al poporului“ vorbeşte la congres, minerul Petre Constantin, şef de brigadă la Lupeni emite următoarele reflecţii: „Se spune despre noi azi în lume că suntem harnici, că avem o ţară frumoasă, că muncim din răsputeri să o facem mai îmbelşugată spre binele întregului popor, că la noi domneşte demnitatea, preţuirea muncii şi năzuinţa fierbinte de pace cu toate popoarele, că sub conducerea Partidului Comunist Român şi în jurul lui stă întreaga naţiune socialistă cu o credinţă neţărmurită. Dacă aşa se vorbeşte pe drept de ţara naostră, apoi aceasta se datoreşte în bună măsură faptului că la conducerea partidului şi a statului se află tovarăşul Nicolae Ceauşescu pe care noi, minerii, ca şi întregul popor, îl socotim suflet din sufletul nostru, cel mai destoinic bărbat, cel mai bun fiu al patriei“.
După acest model, specia declaraţiilor propagandistice „puse în gura“ fruntaşilor din câmpul muncii, inunda ziarele, radioul şi televiziunea.
Se încarcă comentariile...
